Sfânta Parascheva nu rămâne nicicând datoare
Ani de-a rândul, cu acest binecuvântat prilej, fiind rânduit la racla Sfintei, am văzut cum „marea“ de rugători, purtând în inimi credinţa neclintită în ajutorul Sfintei Parascheva, îşi pleca genunchii cu toată evsevia înaintea sicriului cu odorul cel nepreţuit, hăruit de Dumnezeu cu darul neputrezirii.
Impresionează evlavia poporului faţă de unii sfinţi care, prin minunile săvârşite, îşi merită pe deplin apelativul de „taumaturgi“. Mi se pare interesant totuşi că Biserica a reţinut în primul rând pentru Mântuitorul Hristos numele de „Doctor al sufletelor şi al trupurilor noastre“. Dumnezeieştii Părinţi ne învaţă că Domnul le-a împărtăşit sfinţilor Săi din puterea Lui tămăduitoare. Aşadar sfinţii nu pot vindeca decât în numele lui Hristos, ei fiind numai mijlocitori. Bunăoară, Sfântul Apostol Petru zice mulţimii ce îl văzuse tămăduind un olog: „De ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? ş...ţ. Prin credinţa în numele lui Iisus Hristos, pe acesta, pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Hristos“ (Fapte 3,12,16).
Carevasăzică, sfinţii, ducându-şi viaţa în Hristos, au ajuns să facă ceea ce a făcut El, deoarece, prin puterea Lui, ei au devenit vindecători: „Toate le pot, în Hristos Cel Ce mă întăreşte“, spune Apostolul Neamurilor. Ce generos şi măreţ este Domnul! El nu păstrează în mod egoist puterea Sa vindecătoare, precum un vraci doritor de renume şi de bani, ci o dăruieşte tuturor următorilor Lui.
Această realitate se vede şi în legătură cu Sfânta Parascheva. Nenumăratele-i binefaceri, împărţite cu dărnicie tuturor, confirmă că unul din nepreţuitele daruri primite de la Hristos este cel al tămăduirii cumplitelor boli. O sumedenie de vindecări minunate săvârşeşte Cuvioasa. O parte din ele s-au consemnat în paginile cărţilor, spre neuitare. Însă, multe altele au rămas înscrise doar în inimile celor care le-au trăit. Despre una dintre ele voiesc să vă vorbesc în continuare.
Se întâmpla în urmă cu vreo 15 ani. O bună creştină din părţile Constanţei, văduvă cu doi copii, venea în fiecare an în Moldova, ca să se închine la moaştele Cuvioasei Parascheva de hramul ei. Deţinând o afacere prosperă îşi permitea ca, odată ajunsă la Iaşi, să împartă câtorva credincioşi nevoiaşi (de obicei bătrâni de la ţară, cu mâinile crăpate de muncă şi feţele brăzdate de arşiţa verii ori de viscolele nemilostive ale iernii) sume frumoase de bani. Li se adresa într-un mod cu totul original: „M-a trimis Sfânta să vă dau un neînsemnat ajutor“. Vârstnicii rămâneau înmărmuriţi primind în mănă plicul ce conţinea poate două, trei pensii de-ale lor. Într-un an, am găsit-o în catedrală, înfofolită într-o pătură, asistând la slujba privegherii. Am invitat-o să se odihnească la una din rudele mele din oraş. Replica i-a pornit imediat, tăioasă: „Părinte, eu am cu ce-mi plăti cea mai bună cameră de hotel din Iaşi, dar nu din pricina asta am venit aici! Trebuie să stau în casa Domnului, să fiu alături de Cuvioasa de ziua ei!“. O măcina o mare suferinţă pe statornica pelerină. Deşi nu-i lipsea nimic material, o mâhnea nespus faptul că amândoi copiii ei, crescuţi cu multă evlavie, purtaţi pe la şcoli renumite, cărora le oferise lucruri de negândit pentru alţi tineri de vârsta lor, o luaseră pe cărări greşite, trăind în bejenie faţă de valorile Sfintei noastre Ortodoxii. Trudea acum duhovniceşte şi se ruga cu stăruinţă Cuvioasei, ca să-şi vadă feciorii iarăşi oameni plăcuţi Domnului.
Tensionată şi profund afectată de această situaţie, evlavioasa credincioasă a suferit un accident vascular cerebral, ajungând într-o stânjenitoare suferinţă fizică. Nu boala în sine o deranja, cât reproşurile vlăstarelor ei: „Toată viaţa ai alergat la sfinţi, la moaştele lor! Acum de ce nu te vindecă?“. În preajma hramului, am primit un telefon de la una din bunele sale prietene: „Părinte, roagă-te pentru noi, căci doamna vrea numaidecât s-o aduc la Iaşi, la hramul Cuvioasei. Ştiţi că stă imobilizată în cărucior şi-mi va veni foarte greu“. M-a impresionat înverşunarea suferindei. Dorea cu orice chip să ajungă la întâlnirea anuală cu Sfânta. De aceea, la stăruinţa ei, le-am binecuvântat drumul, urmând ca acolo, la Iaşi, s-o ajut să se închine. Revederea m-a emoţionat: trecuseră aproape zece luni de când nu se mai putea mişca. Prognosticul medicilor suna rezervat: cheagul de sânge, foarte mare, se resorbise destul de lent, afectându-i probabil funcţia motorie. Apropierea de Sfânta Parascheva a copleşit-o. Dusă lângă racla cu binefăcătoarele moaşte, credincioasa, cu lacrimile şiroind pe obraz, i-a spus: „Maica mea, te rog să mă faci sănătoasă, dar nu numaidecât pentru mine. Dacă băieţii mei vor vedea că voi merge din nou, vor crede în minuni, în Dumnezeu, în sfinţii Lui şi se vor întoarce la credinţă“. Revenită acasă, viaţa-i curgea monoton. Nimic deosebit nu se petrecea, dar credinţa nu i-a slăbit. Acatistul şi icoana Sfintei îi ocroteau aşteptarea, suferinţa. Încă nu se împliniseră 40 de zile când, într-o dimineaţă, după relatările ei, Sfânta Parascheva i s-a arătat în vis, poruncindu-i să se ridice şi să aprindă candela. Buimăcită, s-a sculat brusc din pat şi, ca şi când nu ar fi fost nicicând imobilizată, a început să păşească înspre locul de unde candela îi veghea odaia. Dornică să împlinească porunca primită, a uitat că de aproape un an picioarele nu o ascultau. Pe măsură ce înainta, şi-a dat seama că trăieşte o minune. A îngenuncheat în faţa icoanei Sfintei Parascheva şi, plângând de bucurie, i-a mulţumit tămăduitoarei sale cu recunoştinţă.
Auzind suspine, unul din băieţi şi femeia care o îngrijea s-au năpustit în dormitorul bătrânei să vadă ce se petrecea. Găsind-o îngenuncheată dinaintea icoanei, au înţeles că a primit tămăduirea îndelung aşteptată. Intuise bine efectul minunii asupra feciorilor ei. Asistând nemijlocit la miracolul de netăgăduit, cei doi fii s-au apropiat iarăşi de Dumnezeu, ducând o viaţă bineplăcută Lui; şi-au temeluit familii frumoase, mulţumindu-i mamei că a avut dragoste şi răbdare, rugându-se necontenit pentru întoarcerea lor.
În urmă cu vreo trei ani, un telefon din îndepărtata Dobroge îmi vestea că buna credincioasă a fost chemată la Cereştile locaşuri. Din dorinţa ei, exprimată în clipele agonizantei aşteptări, icoana Cuvioasei Parascheva a însoţit-o până la bolţile veşniciei. Nutresc bune nădejdi că acum se bucură împreună cu toţi sfinţii în Împărăţia lui Dumnezeu, dar îndeosebi că i-a mulţumit faţă către faţă Sfintei Parascheva, vindecătoarea ei şi a noastră, a tuturor.