Sfântul Apostol Pavel, cel mai mare teolog al Bisericii

În secolul al XVIII-lea, publicând comentariul lui Teofilact la cele paisprezece epistole pauline, Sfântul Nicodim Aghioritul îşi începea cuvântul său de introducere astfel: „Ar trebui să am o gură hrisostomică pentru a putea lăuda cum se cuvine Epistolele de Dumnezeu inspirate ale Fericitului Pavel!“. Gândul la Pavel îi declanşează Sfântului Ioan entuziasmul encomiastic. Iar acest gest nu este unul gratuit, făcut dintr-o evlavie fără suport. Istoria însăşi a Bisericii primare ne este cunoscută în cea mai mare parte din izvoare care provin de la Sfântul Apostol Pavel sau îl privesc pe el şi activitatea sa. Cu alte cuvinte, nu putem concepe o istorie eclesiastică din care să lipsească personalitatea Apostolului Neamurilor.

Cel mai bogat material în acest sens ne oferă epistolele pauline şi cartea Faptele Apostolilor. Cel puţin două treimi din conţinutul acestei cărţi sunt dedicate Sfântului Apostol Pavel, după ce într-o primă parte este consemnat începutul Bisericii şi activitatea Sfântului Petru, tocmai pentru a legitima autoritatea Sfântul Pavel prin alăturarea lui de Sfântul Petru. Influenţa scrierilor pauline în istoria Bisericii este uriaşă, foarte greu de estimat şi cu atât mai dificil de expus în limitele unei prezentări scurte. Viaţa bisericească în ansamblul ei şi teologia Bisericii sunt în mare parte întemeiate pe teologia paulină. Imnografia Bisericii datorează mult scrierilor pauline. În Liturghia Bisericii, epistolele lui Pavel se citesc continuu. Scrierile pauline se citeau în cadrul slujbelor, alături de istorisirea Patimilor şi a Învierii, încă din vremea apostolică. Sfântul Pavel însuşi ne amintim, îndeamnă pe coloseni: …după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi (Coloseni 4, 16). Activitatea misionară a Apostolului Pavel Vorbind despre contribuţia Sfântului Apostol Pavel la canonul biblic al Noului Testament, trebuie să ţinem seama de un aspect care aşază lucrurile în cadrul lor firesc. Componenta cea mai importantă a activităţii misionare a Sfântului Pavel nu a fost scrisul, ci propovăduirea orală şi, mai mult decât atât, după cu el însuşi ne mărturiseşte, mărturia directă a vieţii, a credinţei şi a faptelor sale, ceea ce Sfântul Pavel caracteriza drept „adeverirea puterii duhului“: Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (1 Cor. 2, 4.) Să nu uităm că Pavel însuşi nu reclamă pentru sine, în raport cu creştinii şi comunităţile creştine pe care le întemeiase, calitatea de învăţător, ci pe aceea de părinte, în adevăratul sens al cuvântului: Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. (1 Cor. 4, 15). O simplă enumerare a Bisericilor întemeiate de Sfântul Pavel ne-ar da măsura uriaşei sale lucrări misionare, ca unealtă a Duhului lui Dumnezeu: Antiohia Siriei, Salamina şi Paphos în Cipru, Perga Pamfiliei, Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra, Derbe, Milet, Efes, Pergam, Colose, Laudiceea, Smirna, Troa, Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena, Corint, Creta, Roma… S-ar potrivi şi pentru activitatea sa cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur spus la adresa tuturor Scripturilor dumnezeieşti: Nu prin scrieri, ci prin lucruri a voit Dumnezeu la început să înveţe (educe) firea oamenilor… Nu prin Scripturi (scrieri) am învăţat la început cunoaşterea lui Dumnezeu, consecvent cu observaţia că nici Domnul nu a lăsat ceva scris Apostolilor, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului Sfânt! Cea mai importantă latură a activităţii cu adevărat întemeietoare a Sfântul Pavel a fost echivalentul a ceea ce caracterizăm astăzi drept lucrarea sfinţitoare a Bisericii, cu dimensiunile proprii perioadei de întemeiere a Bisericii. Căci ce altceva este lucrarea sfinţitoare a Bisericii decât activarea prin invocare a prezenţei Duhului şi a puterii dumnezeieşti şi împărtăşirea continuă a harului dumnezeiesc lumii. Fără componenta sacramentală, prin care Apostolii împărtăşeau lumii Duhul lui Dumnezeu şi făceau să lucreze în lume darurile Duhului, propovăduirea lor ar fi fost o ideologie, şi încă una care ar fi avut puţine şanse să convingă pe cineva din lumea veche. Sfântul Ioan Gură de Aur, marele exeget al lui Pavel, face deseori constatarea aceasta. Intrată în competiţie cu filosofia lui Socrate sau a lui Platon, gândirea lui Pavel, după opinia Sfântului Ioan, nu ar fi avut şanse de reuşită. Martor al încercării unui creştin de a demonstra, în disputa cu un păgân contemporan al său, că Pavel este mai mare gânditor decât Platon, Sfântul Ioan îl mustră pe creştin, spunându-i că trebuia să susţină tocmai contrariul, că Platon este mai mare gânditor decât Pavel. Pentru că Pavel nu s-a exprimat pe sine şi nici nu a convins cu puterea sa, ci cu puterea Duhului. Lucru mărturisit de Pavel însuşi: Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (1 Cor. 2, 4-5) Epistolele sistematizează discursul oral al Apostolului Nu prin învăţătură au biruit lumea Pavel şi cei dimpreună el, ci prin putere, şi nu prin puterea lor, ci prin puterea lui Dumnezeu, manifestată în Cuvântul Evangheliei şi în lucrarea transformatoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt, care-L făcea pe Hristos prezent. Această observaţie nu micşorează cu nimic însemnătatea contribuţiei Sfântului Apostol Pavel la tezaurul teologic al Bisericii prin intermediul scrierilor sale. Ci, dimpotrivă, aşezându-o în contextul real, îi sporeşte mult importanţa. Însăşi valoarea scrierilor Sfântului Pavel este dată de faptul că prin pana lui ca şi prin gura lui „a vorbit Hristos“. Ascultă pe Pavel ce zice! Când spun Pavel îl am în vedere pe Hristos, căci Acela este cel care mişcă sufletul lui Pavel! Este o frază pe care o întâlnim de nenumărate ori la Sfântul Ioan. Epistolele reiau, rezumă, completează sau sistematizează discursul oral al Apostolului sau parte a discursului oral. Ne putem închipui volumul lucrării şi al propovăduirii Sfântului Apostol Pavel în cei peste treizeci de ani de activitate misionară, extrem de intensă! Epistolele sale sunt scrieri ocazionale, determinate de probleme concrete ivite în sânul comunităţilor întemeiate de acesta, pe care el nu le scria cu conştiinţa perenităţii. Duhul lui Dumnezeu le destina însă perenităţii, aşezându-le, prin hotărârea ulterioară a Bisericii, la temelia vieţii şi a învăţăturii sale, la temelia canonului său. În plus, cele paisprezece epistole ale sale nu constituie decât contribuţia directă a acestuia la canonul nou-testamentar. Bibliştii vorbesc despre o contribuţie substanţială a Sfântului Apostol Pavel la constituirea tradiţiei orale a Bisericii primare, din care aveau să se nască inclusiv cele patru Evanghelii. „Gândirea lui Pavel a exercitat o oarecare influenţă chiar în redactarea Evangheliilor!“, afirmă relativ recent un biograf al Sfântului Pavel. Sigur că tradiţia vie a Bisericii a fost şi aceasta, la rândul ei, un izvor important al teologiei lui Pavel. Ştiinţa biblică identifică în epistolele pauline diferite forme literare în care se cristalizase mai ales tradiţia liturgică a Bisericii primare, imne sau mărturisiri (cum sunt cele din Filipeni, cap. 2 sau 1 Tim. cap. 3). De ce nu a scris Sfântul Pavel nici o Evanghelie Apostolul Neamurilor este considerat „primul şi cel mai important teolog al Bisericii primare şi chiar al Bisericii din toate timpurile.“ Am putea să ne întrebăm - şi n-am fi primii - cum de Sfântul Apostol Pavel nu a scris el însuşi o Evanghelie? Greu de răspuns la o astfel de întrebare! Cel mai corect răspuns ar fi acela care întemeiază întreaga activitate a lui Pavel exclusiv în voia şi iconomia dumnezeiască. S-a spus despre Epistola către Romani că ar fi Evanghelia lui Pavel. Ca importanţă poate, dar nu ca gen! Ar fi totuşi o greşeală să considerăm Epistola către Romani ca fiind o sumă a teologiei pauline. Sigur că este cea mai importantă dintre epistolele pauline. Este şi motivul pentru care Biserica a aşezat-o în capul listei corpusului paulin. Dar nu epuizează teologia paulină, nici tematic şi nici ca perspectivă, ca soluţii. Epistola I Corinteni, din pricina faptului că stă în umbra celei către Romani, este deseori nedreptăţită, nefiind cu nimic mai prejos nici din punctul de vedere al bogăţiei şi diversităţii tematice şi nici a profunzimii discursului teologic. Ca argument am să aduc faptul că cel mai îndreptăţit evaluator al literaturii biblice pauline, Sfântul Ioan Gură de Aur, consacră Epistolei I Corinteni un comentariu cu o treime mai mare decât cel care priveşte Epistola către Romani, deşi cele două epistole sunt sensibil egale ca volum. Legat de contribuţia Sfântului Pavel la formarea canonului Noului Testament, se trece deseori cu vederea faptul că, deşi el nu a scris o Evanghelie, a rămas, totuşi, în canonul Noului Testament o Evanghelie, datorată unuia dintre cei mai apropiaţi şi iubiţi colaboratori ai săi, doctorul Luca. Tot în acest context trebuie amintit că însăşi constituirea canonului, adică adunarea într-o singură colecţie de scrieri a cărţilor scrise în circumstanţe foarte diferite şi de autori diferiţi, începe cu epistolele Sfântului Apostol Pavel. Nucleul iniţial al canonului nou-testamentare l-au constituit epistolele pauline. Avem deja certitudinea că la sfârşitul secolului I, începutul sec. II, la Efes erau strânse într-un corpus toate epistolele pauline. Acestora se vor adăuga cele patru Evanghelii şi restul cărţilor care abia peste câteva secole se vor stabiliza într-un canon închis şi definitiv, consfinţit de canoanele Sinoadelor Ecumenice. Contribuţiile teologiei pauline la viaţa Bisericii Cred că teologia paulină ne poate ajuta să menţinem echilibrul foarte necesar, dacă nu chiar vital, între suportul instituţional al Bisericii şi cel harismatic; între eficienţa exterioară - şi mulţumirea amăgitoare pe care o conferă aceasta - şi adevărata împlinire existenţială care presupune unirea cu Hristos în chip tainic, în adâncurile fiinţei, în inimă, în omul lăuntric, împlinire care presupune o detaşare de structurile exterioare ale lumii acesteia; echilibrul între jertfirea exterioară adusă lui Dumnezeu şi semenilor şi jertfa lăuntrică, în duh; între actul exterior şi întemeierea lui lăuntrică; între entuziasmul eshatologic şi iubirea, grija şi respectul faţă de lumea aceasta, care este darul iubirii lui Dumnezeu către om; între viaţa personală şi cea comunitară; Privitor la tensiunea dintre comunitate şi persoană, Sfântul Apostol Pavel elimină riscul individualismului pe de o parte, dar şi pe cel al colectivismului, pe de altă parte, vorbind despre diversitatea darurilor, a slujirilor şi a lucrărilor în Biserică - perspectivă ce pune în valoare, până la ultimul, toate mădularele Bisericii, subliniind vocaţia şi lucrarea fiecăruia - dar şi despre suportul duhovnicesc al unităţii acestora, care îşi au izvorul în unul şi acelaşi Duh, care lucrează toate şi care împarte fiecăruia „după cum voieşte“, precum şi finalitatea eclesială a tuturor vocaţiilor specifice, toate fiind evaluate în funcţie de contribuţia efectivă la edificarea trupului eclesial. Tot teologia paulină ne-ar ajuta să menţinem echilibrul extrem de fragil şi sensibil, între literă şi duh, între canonul sau norma exterioară şi libertatea personală, interioară, conferită de propria experiere a Duhului lui Dumnezeu, libertatea care-l determină pe Pavel să spună „Aceasta nu a spus Domnul, spun eu, dar şi eu am mintea lui Hristos!“. Între autoritatea instituţională bisericească, responsabilă cu păstrarea adevăratei credinţe şi exprimarea teologică, liberă şi personală, chiar creatoare, întemeiată în experienţa personală a Duhului sau a împărtăşirii de Dumnezeu, Care avea să-i transforme pe Părinţii Bisericii în comentatori legitimi şi normativi ai Revelaţiei dumnezeieşti şi care este în măsură să confere acest dar oricărui mădular viu al Bisericii Sale din toate timpurile. Adâncirea teologiei pauline în direcţiile ei principale ne-ar sprijini să evităm confuzii şi amăgiri esenţiale, cum ar fi cea între comunitatea eclesială şi colectivism, între unitate dată de vieţuirea în acelaşi Duh şi unitate dată de structuri exclusiv exterioare; între instrumentele gândirii lumeşti şi cele ale descoperirii Duhului; între gândire teologică secularizată şi teologia izvorâtă din experienţa Duhului. ▲ Mii de kilometri de propovăduire Sfântul Apostol Pavel s-a născut cu puţin după Mântuitorul Hristos. Anul acesta a fost consacrat Sfântului Pavel, cu pretextul împlinirii a 2000 de ani de la naşterea sa, deşi nu s-a putut stabili cu exactitate anul naşterii sale. Bibliştii aşază naşterea sa între anii 5-10 d. Hr.. S-a născut în Tarsul Ciliciei, un important centru elenistic al vremii şi un centru comercial foarte puternic, unde se întâlnea o mare diversitate de tradiţii religioase şi filosofice. Tarsul era comparat cu Atena sau Alexandria şi socotit chiar mai puternic decât acestea. Sfântul Pavel vine, aşadar, din diaspora iudaică elenizată. Aşa se explică, între altele, cultura sa greacă şi buna cunoaştere a limbii greceşti. Primele lecturi ale Legii, Pavel le-ar fi făcut prin intermediul Septuagintei, care va sta şi la baza deselor sale citate sau referiri vechi-testamentare. Limba ebraică a învăţat-o în primii săi ani de copilărie. Din momentul învăţării alfabetului, orice copil dintr-o familie ebraică trecea la învăţarea Legii, începând cu Leviticul, memorând un verset sau un paragraf pe zi. În paralel cu studierea Torei, copilul era învăţat şi o meserie. Saul va învăţa să fabrice corturi, ca tatăl său. În jurul vârstei de 15 ani, este trimis la Ierusalim pentru a studia iudaismul. O face, cum singur mărturiseşte, la picioarele lui Gamaliel. Aproape cincisprezece ani studiază Tora şi tradiţia orală a iudaismului, pentru a deveni învăţător de lege, rabin. Despre constituţia sa fizică stau mărturie miile de kilometri străbătuţi de cele mai multe ori pe jos, într-o viaţă întreagă, consacrată propovăduirii Evangheliei şi grijii pentru Biserica lui Hristos. Numai traseul celor trei binecunoscute călătorii misionare însumează, prima peste 1.000 de km, a doua, în jur de 1.400, iar a treia, în jur de 1.700. kilometri. Facem cunoştinţă cu Pavel la martiriul arhidiaconului Ştefan, unde îl găsim aprobând demersul conaţionalilor săi care-l ucideau cu pietre pe primul martir creştin şi păzindu-le hainele. Devine în scurt timp un fervent prigonitor al creştinilor. Temeliile Europei creştine Minunea de pe drumul Damascului este asimilată de Pavel arătării lui Iisus cel înviat către Apostoli, eveniment care le conferă acestora legitimitate de martori ai Învierii şi propovăduitori ai Evangheliei. Urmează prima sa călătorie misionară, alături de Barnaba (între anii 46-47 sau 47-48), în Cipru şi pe coasta de sud a Asiei Mici. Aceasta este prima mare ieşire a creştinismului din graniţele Palestinei. Cea de a doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel, desfăşurată între anii 49-52, marchează trecerea Evangheliei în Europa. Cele mai importante cetăţi ale Greciei: Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena, Corint vor auzi din gura lui Pavel cuvântul Evangheliei lui Hristos. În Corint va rămâne 18 luni. Se puneau începuturile sau temelia Europei creştine. De aici se întoarce în Antiohia pentru a porni în cea de a treia călătorie misionară, desfăşurată între anii 54-57, în timpul căreia rămâne aproape trei ani în Efes. Tot acum vizitează toate Bisericile din Asia Mică şi Grecia. La întoarcerea în Ierusalim, este prins de iudei şi închis pentru doi ani în Cezareea Palestinei (58-60), după care este transferat la Roma, în urma solicitării sale şi graţie cetăţeniei romane moştenite de la tatăl său, unde a rămas într-un fel de domiciliu forţat timp de doi ani (61-63). Apostolul moare în anul 64 la Roma, fiind decapitat.