Sfântul care a vorbit cu sufletele morţilor

Sfântul Macarie cel Mare sau egipteanul, alături de ceilalţi cuvioşi ai pustiei egiptene, este exponentul unei spiritualităţi care, deşi este greu înţeleasă astăzi, a marcat de sute de ani monahismul ortodox. Sfântul Macarie a arătat că viaţa pământească este prin excelenţă spaţiul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Rugăciunea, smerenia, bunătatea, înţelepciunea, sacrificiul personal sunt valori ce au împodobit chipul acestui desăvârşit monah, care este pentru Biserică o icoană a sfinţeniei.

Sfântul Macarie cel Mare s-a născut în Egipt şi a trăit aproape o sută de ani (295-392). A petrecut cea mai mare parte din viaţă în marele chinovii monahale de la Nitria şi Schit, ducând o viaţă aspră. A fost părintele duhovnicesc al multor ucenici, el însuşi învăţând meşteşugul mântuirii de la pustnicii experimentaţi cărora le-a purtat un deosebit respect. Sfântul Macarie spunea: "Eu încă nu m-am făcut călugăr, dar am văzut călugări", referindu-se la părinţii dinaintea lui, care nu au fost cunoscuţi deplin şi care au vieţuit într-un chip de neînţeles. Cuviosul poveşteşte că s-a întâlnit în pustie cu adevăraţii monahi. "M-am dus şi am aflat acolo un iezer de apă şi ostrov în mijlocul lui şi au venit fiarele pustiei să bea apă dintr-însul. Şi am văzut în mijlocul lor doi oameni goi şi s-a înspăimântat trupul meu, căci am socotit cum că sunt duhuri, iar ei dacă m-au văzut înspăimântat, au grăit către mine: nu te teme, căci şi noi oameni suntem. Şi am zis lor: de unde sunteţi şi cum aţi venit în pustia aceasta? Iar ei au răspuns: de la chinovie suntem şi ne-am întocmit între noi şi am ieşit aici. Şi iată avem patruzeci de ani şi unul din noi este egiptean, iar celălalt este libian. Şi m-au întrebat şi ei zicând: cum se află lumea, de vine apa la vremea sa şi de are lumea îndestularea sa, şi am zis lor: are. Şi eu i-am întrebat cum pot să mă fac călugăr şi ei mi-au răspuns: de nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să fie călugăr. Şi am zis lor: eu sunt slab şi nu pot ca voi. Iar ei mi-au zis: dacă nu poţi ca noi, şezi în chilia ta şi-ţi plânge păcatele tale. Şi i-am întrebat: când se face iarnă, nu răciţi? Şi când se face arşiţă, nu se ard trupurile voastre? Iar ei mi-au zis: Dumnezeu ne-a făcut nouă iconomia aceasta, încât nici iarna nu răcim, nici vara nu ne vatămă arşiţa. Pentru aceasta am zis vouă că nu m-am făcut călugăr, ci am văzut călugări." Pustia este moştenirea călugărilor Când era tânăr, Macarie a fost purtat de un heruvim în vârful unui munte. Îngerul i-a arătat pustia şi i-a spus: "Dumnezeu ţi-a dat ţie şi fiilor tăi spre moştenire pustia aceasta". Pustiul este spaţiul luptei finale între bine şi rău, este spaţiul delimitării duhurilor şi al separaţiei dintre fiii luminii şi cei ai întunericului. În pustie, Macarie a biruit ispitele diavolilor, i-a întărit pe ucenici şi i-a vindecat pe cei căzuţi. Nicăieri fiinţa umană nu este mai preţuită decât în acest spaţiu neprimitor şi neprielnic vieţii. Avva Macarie cel Mare zicea fraţilor în Schit, după ce ieşeau din biserică: fugiţi fraţilor! Şi i-a zis lui cineva din bătrâni: unde putem să fugim mai mult decât în pustia aceasta? Iar el şi-a pus degetele pe gură, zicând: de aceasta să fugiţi. Şi a intrat în chilia sa şi încuia uşa şi şedea. Acolo unde din fire este linişte şi nemişcare se cere şi mai multă linişte, pentru că tulburarea nu mai vine din strălucirea idolească a lumii, ci din gândurile şi mişcările unei inimi trufaşe. "Trecând odată de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic, şi iată l-a întâmpinat pe el diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească n-a putut. Şi i-a zis lui: multă silă am de la tine, Macarie, căci nu pot asupra ta. Iată orice faci şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti. I-a zis lui avva Macarie: care este? Iar el a zis: smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot asupra ta." Mângâierea sufletelor din iad Rugăciunea lui Macarie era simplă pentru că folosul ei nu stătea în mulţimea şi iscusinţa cuvintelor, ci el se încredea întru totul lui Dumnezeu. "Întrebat-au unii pe avva Macarie, zicând: cum suntem datori să ne rugăm? Le-a zis lor bătrânul: nu este trebuinţă a vorbi multe, ci a întinde adeseori mâinile şi a zice: Doamne, precum vrei şi precum ştii, miluieşte! Iar de va sta război asupra ta, zi: Doamne, ajută-mi! Şi El ştie ce e de folos şi face cu noi milă." Unul din cele mai pilduitoare episoade din viaţa lui Macarie s-a petrecut în timpul unei plimbări prin deşert. "Povestea avva Macarie: umblând odată prin pustie am găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Şi clătinându-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu eşti Macarie, purtătorul de duh, şi în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis ei bătrânul: care este mângâierea şi care este chinul? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea. Şi, plângând bătrânul, a zis: vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii! I-a zis ei bătrânul: este altă munca mai rea? I-a răspuns lui căpăţâna: noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puţin suntem miluiţi, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Şi luând bătrânul căpăţâna, a îngropat-o. În ziua adormirii sale, Sfântul Macarie i-a văzut în ceata sfinţilor pe cuvioşii Antonie şi Pahomie. Ucenicul său, Pafnutie, a văzut sufletul lui Macarie ridicându-se la cer şi i-a auzit pe diavoli stricând: "Ne-ai învins Macarie", la care sfântul a răspuns: "Încă nu v-am biruit". Ajungând la porţile Raiului, ei au strigat din nou: "O, Macarie, ne-ai biruit!". La care acesta a răspuns: "Binecuvântat fie Domnul Iisus Hristos, care m-a scăpat din mâinile voastre"."