Sfântul Cuvios Dionisie Smeritul, remarcabil teolog şi ilustru calendarolog
Născut în a doua jumătate a secolului al V-lea (studiile recente au emis o dată aproximativă, în jurul anului 465 d. Hr.), Sfântul Dionisie era originar din provincia Scythia Minor, Dobrogea de astăzi. Dacă nu cu mult timp în urmă se punea la îndoială provenienţa dobrogeană a Cuviosului, cercetările recente au spulberat orice incertitudine cu privire la originile acestuia.
Părinţii săi dreptcredincioşi l-au iniţiat în tainele credinţei în Hristos, ajutaţi de monahi îmbunătăţiţi din Dobrogea; se cuvine menţionat aici cunoscutul Episcop Petru, arhipăstorul cetăţii Tomisului. Dornic de a aprofunda învăţătura creştină, dar şi trăirea duhovnicească, tânărul Dionisie a pornit în Ţara Sfântă, spre a se închina la locurile unde Hristos a petrecut pe pământ. Din pricina ereziei monofizite, ce tulbura viaţa Bisericii din cetatea Ierusalimului, vlăstarul binecuvântatei Dobroge a plecat la Constantinopol, unde şi-a continuat formarea duhovnicească, dar şi cărturărească, învăţând limba greacă. Recunoscător, monahul Dionisie nu şi-a uitat mentorul şi, probabil, duhovnicul, Episcopul Petru al Tomisului; lui i-a scris o epistolă ce se deschide cu o adresare emoţionantă: „Către Preafericitul meu stăpân, părintele episcop Petru... Aducându-mi aminte de binefacerile tale, venerat părinte, a arhiereilor lui Hristos aleasă podoabă, şi ţinând mereu înaintea ochilor mei sufleteşti hrana sufletească împărtăşită mie când eram copil...“. Aşadar, Dionisie se arăta recunoscător sfintelor strădanii ale arhiereului Petru, care i-a sădit în suflet credinţa cea dreaptă, iar ca semn de recunoştinţă i-a trimis traducerea făcută Epistolei sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie. Peregrinările prin lumea monahală orientală, nestăvilita sa dorinţă de cunoaştere şi sporire duhovnicească, precum şi iscusinţa minţii i-au oferit statutul de erudit, devenind unul dintre călugării apreciaţi în lumea teologică a acelor timpuri. De aceea, prin anul 496, având în vedere temeinicele sale cunoştinţe de greacă şi latină, precum şi remarcabila sa pregătire teologică, Papa Ghelasie l-a chemat la Roma. Ajuns în Apus pe la finele anului, sfântul nostru dobrogean nu a mai apucat să-l prindă în viaţă pe episcopul Romei, lucru confirmat în prefaţa Decretelor papale, lucrare publicată de Sfântul Dionisie, în care spune: „Eum praesentia corporali non vidimus“.
Ajuns în cetatea Romei, smeritul monah străromân s-a închinoviat la Mănăstirea „Sfânta Anastasia“, ctitoria Sfântului Constantin cel Mare. Stareţul aşezării monahale, părintele Iulian, avea ascultare şi la cancelaria pontificală. Cunoscând pregătirea teologică şi erudiţia noului vieţuitor al obştii, l-a cooptat în trudnica sa lucrare de întreţinător al arhivei Episcopiei de Roma; Dionisie a lucrat cu sârg la o temeinică reorganizare a ei, fiind considerat „noul fondator al arhivelor pontificale“.
Arhivistul Dionisie nu doar a reorganizat toate documentele episcopiei, ci a şi tradus şi prelucrat numeroase date din arhive, devenind astfel întemeietorul Dreptului Canonic Bisericesc. Lucrarea lui de pionierat şi dăruirea totală a călugărului Dionisie s-au extins până-n jurul anului 545, când el a trecut la cele veşnice. O succintă privire în istoria scaunului arhieresc al Romei ne arată că între anii 496-545 în scaunul apostolicei episcopii s-au succedat nu mai puţin de 10 papi. Toţi l-au menţinut în ascultare pe monahul dobrogean, tocmai datorită elocinţei şi aleselor sale virtuţi.
Perioada şederii sale la Roma fusese una zbuciumată pentru Biserică, măcinată de două mari probleme: schisma acachiană şi tensiunile apărute între Răsărit şi Apus referitoare la data serbării Paştilor. Prin scrierile şi traducerile sale, Sfântul Dionisie a încercat să aplaneze diferendele cu pricina, dovedindu-se un excelent mediator şi conciliator între scaunele episcopale din Răsărit şi cele din Apus. Pe lângă acestea, Dionisie a fost şi profesor la o şcoală ce funcţiona în Mănăstirea Vivarium. Casiodor, primul ministru al regelui Theodoric, bun prieten cu Dionisie, ne-a lăsat preţioase informaţii cu privire la originile luminatului monah, precizând chiar disciplina dialecticii, predată de acesta la şcoala din Vivarium. De altfel, în aceeaşi mănăstire, spun patrologii, smeritul călugăr şi-a început călătoria spre Cer, lăsând Bisericii o însemnată operă patristică.
O altă lucrare însemnată a Sfântului Dionisie o reprezintă cea din Cronologie sau Calendarologie. Disputa cu privire la data sărbătorii pascale a iscat mari neînţelegeri între Apus şi Răsărit. Recunoscut ca un erudit de seamă şi un excelent teolog, prin anul 526, Sfântul Dionisie a primit ascultare să clarifice şi să pună de acord diferenţele calculării datelor pascale romane şi alexandrine. Dacă până la el numărarea anilor se făcea luând ca reper întemeierea cetăţii Romei sau domnia unor împăraţi romani, Sfântul Dionisie a venit cu o noutate: numărarea anilor să înceapă de la Naşterea lui Hristos. Deoarece nici un alt gânditor creştin de dinainte şi din timpul Cuviosului dobrogean nu a emis această ipoteză de lucru, Sfântul Dionisie rămâne în istoria umanităţii ca fiind cel care a pus bazele calculului erei creştine, realizând astfel o veritabilă descoperire cu valoare universală. Nu a fost o chestiune simplă. De aceea autorul detaliază problema în mai multe scrieri: Cartea despre Paşti, Argumentele Pascale, De ratione Paschae. Iată cum îşi argumenta inspirata decizie: „N-am voit să leg ciclurile mele pascale de amintirea unui prigonitor nelegiuit (n.r. - Diocleţian), ci mai degrabă să însemnez timpul anilor de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca să ne fie mai cunoscut începutul nădejdii noastre, iar pricina mântuirii omeneşti, adică pătimirile Mântuitorului nostru, să lumineze cu mai multă strălucire“ (din Epistola I, Pascalia adevărată, regulile îndreptării şi ale fixării începutului ei).
Prin viaţa şi lucrarea sa, Sfântul Dionisie cel Smerit a contribuit la cunoaşterea şi apropierea celor două „lumi“ creştine, Răsăritul şi Apusul, dar mai cu seamă a apărat credinţa ortodoxă, păstrată şi mărturisită până în ultima clipă a vieţii sale pământeşti. Proslăvirea lui chiar pe 1 septembrie, când debutează anul bisericesc, ne îndeamnă să medităm mai profund la valoarea timpului, sfinţindu-l prin credinţă şi fapte bune, ca să ne bucurăm, la rândul nostru, asemenea Sfântului Dionisie, de părtăşia la „timpul“ lui Dumnezeu, Veşnicia.