Sfântul Ioan Hrisostom despre creșterea copiilor
Privind cu o largă cuprindere şi înţelegere tabloul societății din vremea sa, Sfântul Ioan îşi îndreaptă atenţia către cauză: „Pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaţiei copiilor noştri” (p. 39). Iată, de pildă, un principiu referitor la direcţionarea formării caracterului şi personalităţii unui copil fie spre factorul material, fie spiritual: „Îndată ce s-a născut un copil, tatăl nu-şi dă toată silinţa ca să-i orânduiască viaţa şi să-i formeze caracterul, ci ca să-l împodobească şi să-l îmbrace cu haine luxoase, cusute cu fire de aur. Pentru ce faci asta, omule? [...] Pentru ce îl înveţi cu ele pe copil, care n-a gustat din această nebunie? Copilul n-are nevoie de aur, ci de un bun şi priceput pedagog care să-l formeze. [...] Pentru ce îl creşti în dragostea celor materiale? [...] Mulţi le atârnă cercei de aur la urechi. Ar trebui ca şi fetele să se ferească de asemenea podoabe. Voi însă aduceţi această pierzanie şi peste băieţi” (p. 398); „În vremea noastră, fiecare părinte îşi dă toată silinţa să-i instruiască pe copiii lui în meserii, în arte, în ştiinţă, în oratorie, dar nici unul nu se interesează cât de puţin să educe sufletul lor” (p. 400).
Sfântul Părinte se adresează unui segment redus al societăţii vremii sale, cei avuţi, dar iată că în zilele noastre „nebunia” acestui principiu, nesănătos pentru construirea edificiului moral al oricărui copil, cuprinde şi păturile mai neînstărite, chiar sărace, diferenţiindu-se doar mijloacele, ele coborând din ce în ce mai jos pe scara valorilor morale. De la sandviciul din ghiozdanul copilului, asezonat cu cele mai delicioase produse și ingrediente, pentru care publicitatea media n-are limite, jinduit de colegul de bancă, în trăistuţa căruia poate nu se află decât pâine goală, conflictul (forma lui psihologică) începe să germineze. La bază stă principiul nesănătos împărtăşit de mulţi părinţi de pe toate palierele societăţii contemporane: copilul nostru trebuie să aibă tot ce-şi doreşte, să nu facă nici un efort, să nu cunoască lipsuri de nici un fel. În loc de răspuns la toate cele de mai sus, chemarea Sfântului Ioan Gură de Aur e tulburătoare: „Nu încetez... de a vă ruga cu lacrimi și a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să dați copiilor voștri o bună educație. Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația ce i-o dai... crește un atlet pentru Hristos! [...] Dacă vei întipări în sufletul lui, încă fraged, învățăturile cele bune, nimeni nu va putea să i le desprindă; ele se întăresc ca sigiliul aplicat pe ceară. [...] Învaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume!” (p. 400).
Evlavie?! Cuvânt cu adâncă încărcătură spirituală, duhovnicească. Corespondent în limbajul modern? Poate, cuvântul „respect” sau sintagma „bună-cuviinţă”? Dar evlavia presupune în principal credinţă absolută în Cineva absolut. Evlavia, de fapt, nu se învaţă, se trăieşte și presupune, ca reacţie imediată, chiar simultană, rugăciunea. A-l învăţa deci pe copil „să trăiască cu evlavie în lume” presupune neapărat să-l fi învăţat mai întâi să se închine, să se roage. Și iată un succint, dar dens precept de pedagogie: „Închipuie-ți că ești (tu, părinte) un împărat care are sub conducerea sa un oraș: sufletul copilului. [...] Dă, așadar, legi acestui oraș. Ai multă grijă de ele. Cele patru simțuri să fie meterezele și porțile orașului, iar întreg trupul să fie ca un zid. Porțile lui sunt: ochii, limba, auzul, mirosul și, dacă vrei, pipăitul. Prin aceste porți intră și ies cetățenii acestui oraș, cu alte cuvinte, prin aceste porți gândurile corup sau desăvârșesc sufletul copilului”.
Condiţia este ca tot ceea ce alimentează simţurile trupului să fie dirijat spre valori pozitive, nobile, spre puritate şi frumuseţe. „Haideţi, deci, să venim la prima poartă, limba: căci limba este aceea care se întrebuinţează cel mai mult. [...] Aşadar, să facem acestei porţi uşi şi zăvoare de aur, adică din cuvintele lui Dumnezeu, după cum spune Profetul: «Cuvintele lui Dumnezeu sunt în gura mea... mult mai de preţ decât aurul şi pietrele preţioase». Pune, deci, numaidecât copilului lege ca să nu ocărască pe nimeni, să nu hulească pe nimeni, să nu se jure, să nu înjure, să nu se bată. Când îl vezi că-ţi calcă legea, pedepseşte-l, uneori printr-o căutătură aspră şi severă, alteori prin cuvinte usturătoare, iar alteori prin cuvinte de mustrare”. Atenție, nu se vorbește de măsuri coercitive dure, cum ar fi bătaia!
A doua poartă invocată de Sfântul Ioan Gură de Aur este auzul: „Dacă nu se îngăduie nici unui gând stricat şi rău să-i calce pragurile, nu va face greutăţi nici gurii. Cel care nu aude lucruri ruşinoase sau rele nici nu rosteşte lucruri de ruşine. [...] Dimpotrivă, să audă alte povestiri, fără aluzii urâte, ci pline de multă simplitate şi curăţie”. Doamne, dar ce ne facem cu unele scrieri pline de expresii obscene? Ce ne facem cu copiii noştri care, în loc să înveţe colinde, se pregătesc cu frenezie (mai întâi chiar părinţii lor!) pentru a participa la sărbătoarea păgână „Halloween”, străină spiritualităţii poporului român și care, promovând urâtul şi terifiantul măştilor, va sfârşi prin a desfigura sufletul fraged şi fragil al odraslelor noastre? Ce ne facem cu pornografia vorbită sau etalată pe tarabe, în filme şi la teatru? Aici este vorba de o altă „poartă”: „Mai frumoasă decât celelalte, dar greu de păzit, poarta ochilor. Pentru aceasta ea este aşezată sus şi este plină de frumuseţi. […] Ochiului trebuie să-i dăm legi aspre. Mai întâi, această lege: să nu duci niciodată copilul la teatru, ca să nu se pângărească în întregime prin cele ce aude şi vede. […] «O, fiule (îi va spune tatăl, n.n.), spectacolele acelea de teatru nu sunt pentru oamenii liberi». […] Arată-i alte frumuseţi şi întoarce-i privirile, de la priveliştile de ruşine, spre cer, soare, stele, florile pământului, livezi, spre pozele frumoase din cărţi”
(pp. 415, 416, 423). Facem sublinierea că oamenii liberi au privilegiul unic de a fi conectați în primul rând la categoria valorică supremă: frumusețea, valoarea având privilegiul de a fi de esențială forță de asociere cu cele mai profunde și neperisabile momente din existența sufletului omenesc. Îi las pe cititori să mediteze la actualitatea dureroasă a acestui pasaj.
Odată puse „străji” la toate „porţile”, „oraşul”, care este sufletul copilului, trebuie „guvernat” de virtuţi şi expulzate patimile dăunătoare. Să se combată mânia cu blândeţea şi iertarea; mândria cu smerenia şi mai ales cu înţelegerea unui adevăr fundamental, capabil chiar el singur să repună societatea umană pe temelii şi care ar feri-o de alienarea morală definitivă. Acest adevăr, în accepția Sfântului Părinte, este: „Învaţă-l pe copil că toţi oamenii sunt egali prin fire; spune-i ce este un rob şi ce este un om liber… Bagă de seamă, deci, să nu fii rob robilor. […] Sârguieşte-te, dar, să fii stăpânul lor, şi să fii stăpân nu prin faptul că eşti stăpân, ci prin felul tău de a te purta: să fii stăpânul pornirilor tale, ca nu cumva să fii găsit rob al lor, deşi eşti liber” (p. 420).
„Remediile” Sfântului Părinte şi soluţiile profilactice pe care le propune reprezintă o întoarcere la sursa normalităţii, prin integrarea şi conectarea, cu toate valenţele morale, spirituale şi sufleteşti libere, la întreaga creaţie. Și mai ales la Creator! Se impune o primă concluzie: modelarea personalităţii umane trebuie să înceapă din faza unui material maleabil, încă necristalizat: copilul.