Sfântul Sofian de la Antim: sfaturi pentru viața de familie

În lucrarea sa de părinte duhovnicesc, Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim a cunoscut multe familii, pe care le-a îndrumat cu înțelepciune și discernământ pe drumul mântuirii. Însăși viețuirea sa în mănăstire a fost ca într-o familie, învățând el însuși și ajutând și pe alții să iubească, să se bucure, să rabde și să ierte.

Despre părinții de acasă ai Cuviosului Sofian, din Basarabia, nu se cunosc multe amănunte. Un lucru demn de amintit însă este că în familia lor nu prea se vorbea de rău despre alți oameni din sat, ceea ce pentru Sfântul Sofian a însemnat o lecție de urmat pentru toată viața. Rudelor sale afectate de stăpânirea atee sovietică le scria, după 1990: „Ca niște furnici harnice alergați în toate părțile pentru gospodărie. Dar vă rog să nu uitați nici de Bunul Dumnezeu și de suflet. Fiecare zi să o începeți cu rugăciune și să o încheiați tot cu rugăciune pentru voi și pentru toți ai noștri, vii și adormiți. Că și ei au muncit toată viața și n-au găsit timp și pentru sufletele lor”.

Cuviosul a săvârșit multe slujbe de cununie, atât la Antim, cât și în casele unor credincioși (mai ales în perioada comunistă). Întot­deauna predica la sfârșit, oferind sfaturi de suflet folositoare. Iar pe parcurs, căuta să întrețină duhul evlaviei și al dragostei în familii, atât prin spovedanii și vizite pastorale, cât și prin rugăciuni puternice și corespondență. În toate acestea el se purta ca un adevărat părinte, vădind o preocupare sinceră pentru rezolvarea problemelor credincioșilor.

Întemeierea unei căsnicii

Despre fondarea pe temelii puternice a unei noi relații conjugale, Sfântul Sofian spunea: „În vederea întemeierii unei familii este foarte important ca tinerii să discute înainte despre cum înțelege unul sau altul viața. Este important să se știe dacă au amândoi un scop creștin în viață, adică să nu aibă în vedere numai îmbogă­țirea materială. Trebuie să vadă dacă le place credința, dacă găsesc satisfacție în cele religioase. Căci dacă unul este creștin și altul este ateu sau nu îi place credința, recomand cu toată energia să nu îndrăznească să se căsătorească doar pentru că el sau ea este frumoasă sau are alte lucruri ome­nești. Toate acestea la un moment dat se deteriorează și ei rămân într-o situație destul de tristă, continuându-și viața în probleme și durere. Pentru că unii promit cele bune de la început, ca să se vadă căsătoriți, iar după aceea schimbă placa și încep o viață în rău, care duce la nefericirea ambilor soți pentru întreaga viață. Am cunoscut fel de fel de familii și de aceea o spun cu multă convingere”.

Odată întemeiată o familie creștină, Cuviosul îi îndemna pe soți să fie și ei mărturisitori în lume ai lui Hristos: „Trăiți din plin credința pe care o mărturisiți. Să nu fie o credință numai de sărbători și de zile mari, adică un creștinism uscat, fără viață, fără fapte, fără miez. Trebuie să vă armonizați în fiecare zi viața cu credința. Și să apărați credința, oprind defăimările și glumele care se fac la adresa Persoanelor Sfinte. De asemenea, să-i aduceți pe semenii voștri la Hristos, la slujbe, la spovedanie și împărtășanie și să le oferiți cărți duhovnicești”.

Răbdarea în încercări

Cuviosul spunea că în familie, ca și în mănăstire, bucuriile sunt împletite cu necazurile. Amintea și de cuvintele Sfântului Preot Dumitru Stăniloae, care i-a mărturisit la ultima spovadă că după fiecare succes cărturăresc apărea și câte o încercare în familie. Unei doamne care dorea să trăiască o viață creștină, dar care avea un soț dificil, părintele îi scria tocmai de la Damasc: „Cât de amară trebuie să fie viața într-o căsnicie în care cei doi constată că nu pot gândi și nu pot simți la fel, adică nu pot forma o unitate sufletească! Îmi dau seama cât sunteți de zbuciumată, fiind obligată să supor­tați toate înjurăturile, țipetele, blestemele și ofensele zilnice, de ani și ani. O asemenea viață înseamnă un iad în miniatură, dar și un martiraj în lume. În mod normal, după toate legile și cerințele omenești trebuia să vă despărțiți de multă vreme. Eu vă îndemn totuși să răbdați mai departe. Pentru că oriunde ne-am duce, necazurile se țin de noi ca însăși umbra noastră. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu ele se transformă în bucurii liniștite. Îmi spuneți că vă gândiți uneori la suferințele sfinților, care au fost cu mult mai mari decât ale noastre, și totuși ei nu s-au tânguit ca noi. Și pentru că și-au modelat viețile după voia lui Dumnezeu, au fost răsplătiți cu harul de a se bucura în suferințe. Cel care a rostit cuvintele «cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui» vă va dărui și un spor de răbdare atunci când ea se termină. Continuați să vă rugați mai departe pentru schimbarea soțului în bine și răsplătiți întotdeauna răul cu bine. Și cred că Bunul Dumnezeu vă va ajuta în continuare să vă duceți crucea necazurilor. Trebuie să primim viața așa cum este”.

Cu altă ocazie, îi scrie unei credincioase: „Față de aventurile soțului dumitale merită să ai tot disprețul. Ai avut tot dreptul să divorțezi de el. Dar pentru că nu ai divorțat, ci te-ai rugat pentru el să se întoarcă și ai trimis pomelnice pe la mănăstiri, bine ai făcut. Și iată că s-a întors, însă tot răzvrătit este. Nu te purta aspru cu el (așa cum ar merita), ci cu blândețe. Sfătuiește-l că, mai bine decât să se sinucidă, după cum amenință, să pună capăt vieții urâte de până acum și să înceapă o viață înțeleaptă, plătindu-și datoriile și căindu-se din toată inima pentru toată rușinea de care s-a încărcat, mai ales că are și doi copii mari. Și să nu uite că pentru toate aceste rătăciri și păcate va da seama înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu crede. Are nevoie în continuare de multă rugăciune, dar nu numai de rugăciunile altora, ci mai ales de rugăciunea lui, plină de căință și de rugăciunea dumitale, ca soție”.

Creșterea și educarea copiilor

Cuviosul îi aprecia pe copiii credincioși și pe tinerii evlavioși care, cu toate că nu aveau întotdeauna un exemplu în familie, simțeau o bucurie în trăirea credinței și se rugau cu râvnă la biserică, dar și acasă. Spunea că „nu este de ajuns pentru o mamă ca ea să aducă un copil în lume, că aceasta o face firea. Ci datoria cea mai de seamă a unei mame o reprezintă creșterea și educația care sunt lăsate în seama ei. O femeie nu atât prin naștere este cinstită ca mamă, cât mai ales prin buna creștere a unui copil. Aceasta este cea mai sfântă datorie pentru părinți și cea mai nobilă osteneală, de a-i crește frumos pe copii, ca în toată viața lor să fie cinstiți și de oameni pentru cumințenia lor, și cinstiți și de Dumnezeu, ca fii ai Săi”.

Iar despre exemplul pe care îl dau părinții copiilor, bătrânul adăuga: „În căsătorie trebuie săvârșit totul cu smerenie. Soția și soția să fie cuviincioși unul față de altul, să nu se jignească unul pe altul, să fie de acord în creș­terea copiilor. Se întâmplă în unele familii ca tatăl să le facă toate poftele copiilor, iar mama caută să-i învețe cele bune. Sau invers. Acest dezacord între mamă și tată este un dezastru pentru copil. Așa încât smerenia în căsătorie înseamnă în primul rând bună-cu­viință și respect reciproc, sincer între soți și soție. Iar acest lucru se transmite și copiilor, care sunt influențați de ceea ce văd în casă. Și față de rude trebuie arătate smerenie și respect. Să nu spui ceva prin care să-l umilești pe celălalt, să-l rușinezi, ci să încerci să-l ajuți cu adevărat”.

Cu asemenea cuvinte de folos și cu multe altele s-a ostenit Cuviosul Sofian să țină pe calea cea dreaptă multe familii, asemănându-se Marelui Apostol Pavel, care spunea: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi...!” (Galateni 4, 19).