Sfântul Vasile cel Mare şi decăderea disciplinei penitenţiale

În general, secolul al IV-lea este considerat drept o perioadă de „aur“ în istoria Bisericii, deoarece atunci au activat mai mulţi Sfinţi Părinţi precum Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Atanasie cel Mare sau Ambrozie al Milanului. Cu toate acestea, chiar şi în contextul propagării tot mai rapide a creştinismului în cadrul Imperiului Roman datorată relaxării legislaţiei oficiale şi adoptării acestuia drept religie de către conducătorii romani, Biserica se confrunta cu un nou pericol: laxismul spiritual.

În pofida contextului politic şi economic favorabil, comunităţile creştine se confruntau în secolul al IV-lea cu două pericole majore: arianismul şi „decadenţa“ spirituală. Din păcate, extinderea rapidă, poate mult prea amplă, a creştinismului prin primirea mult prea uşoară a unor noi convertiţi, după relaxarea legislaţiei imperiale, a condus la efecte nebănuite. În primul rând, unii dintre noii convertiţi făceau acest gest doar din dorinţa de a urma exemplul împăratului roman. Creştinismul era considerat drept o religie interesantă de vreme ce reuşise să convertească vârful ierarhiei politice. În plus, arianismul câştiga tot mai mulţi adepţi, distrugând acea unitate de credinţă şi armonie a iubirii care existase înainte de apariţia sa. În acest context, nu este de mirare că disciplina penitenţială decăzuse foarte mult. Aşadar, atunci când citim mărturia Sfântului Vasile cel Mare, ce prezintă într-un mod cât se poate de lucid realitatea vremurilor sale, nu ne mai rămâne decât să spunem că secolul al IV-lea a fost, totodată, şi unul dintre cele mai dificile din toată istoria Bisericii. Iată mărturia în cauză: „Distincţia ori gravitatea preoţească a dispărut, lipsesc păstorii care să îndrume cu înţelepciune turma Domnului, în vreme ce vânătorii de măriri folosesc banii bolnavilor numai pentru interesul propriu şi pentru cadouri. A slăbit asprimea canoanelor, în locul ei a crescut libertatea de a păcătui. Căci cei care au ajuns la conducere prin strădanii prea pământeşti îşi arată mulţumirea faţă de ei prin aceea că îngăduie celor păcătoşi tot ceea ce ştiu că le face plăcere. (...) Am ajuns de râsul păgânilor, cei slabi în credinţă şovăie, credinţa este îndoielnică. Ignoranţa pune stăpânire pe suflete, pentru că aceia care deformează credinţa din răutate dau a se înţelege că ei spun adevărul“ (Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 92, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 3, trad. pr. Teodor Bodogae, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2010, p. 174).

Reforma întreprinsă de Sfântul Vasile cel Mare

Având în vedere elementele negative care perturbau buna creştere spirituală a creştinismului, Sfântul Vasile cel Mare a întreprins o reformare a sistemului de canonisire existent la vremea respectivă. Aşadar, a efectuat o călătorie pentru un timp relativ îndelungat în Egipt, unde a discutat cu cei mai mari asceţi ai vremii. Pe baza dialogurilor purtate acolo şi a propriei experienţe ascetice îndelungate, Sfântul Vasile cel Mare ne-a oferit o moştenire importantă în domeniul dreptului bisericesc, reglementând perioadele de oprire de la Sfânta Împărtăşanie în funcţie de păcatele săvârşite de persoana care se spovedea. Acest sistem s-a aplicat la început cu rigurozitate, dar, în timp, în urma unei „reforme“ interesante, efectuate de Sfântul Ioan Postitorul şi despre care vom vorbi într-un material ulterior, a dobândit o nouă aplicabilitate. Canoanele Sfântului Vasile cel Mare sunt recunoscute pentru asprimea lor, dar, în esenţă, sunt îndreptate către vindecarea rănilor sufleteşti, iar nu spre pedepsirea celor care au păcătuit. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare s-a îngrijit ca, în eparhia pe care o păstorea, să fie numiţi în primul rând preoţi cu o înaltă experienţă duhovnicească, astfel încât creştinii să poată beneficia de sfătuitori importanţi în ceea ce priveşte progresul spiritual. Cu toate că în majoritatea covârşitoare a cazurilor Spovedania avea loc în continuare în mod public, în faţa episcopului şi a comunităţii, sistemul de canonisire a reuşit să împace şi facţiunile rigoriste care, în trecut, provocaseră o serie de turbulenţe care au culminat în secolul al III-lea cu erezia novaţienilor - cei care considerau că un creştin care se lepădase de credinţă nu mai poate fi primit sub nici o formă înapoi în comunitatea de care se despărţise prin acest act necugetat. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare a reuşit să contracareze ceea ce critica în pasajul de mai sus: „A slăbit asprimea canoanelor, în locul ei a crescut libertatea de a păcătui. Căci cei care au ajuns la conducere prin strădanii prea pământeşti îşi arată mulţumirea faţă de ei prin aceea că îngăduie celor păcătoşi tot ceea ce ştiu că le face plăcere“. El nu a săvârşit aceeaşi greşeală şi a încercat să arate milostivirea acolo unde urma să aducă un rod duhovnicesc, respectiv în ajutorarea aproapelui cu cele necesare existenţei de zi cu zi, prin întemeierea aşezământului Vasiliada. În plus, a fost conştient că laxismul spiritual nu va conduce la o dezvoltare optimă a comunităţii creştine, ci numai la distrugerea lentă, dar sigură, a acesteia.

Deschiderea inimii faţă de cei experimentaţi

Sfântul Vasile cel Mare considera, asemenea marilor asceţi şi oameni duhovniceşti ai Bisericii, că păcatele nu încep odată cu fapta, ci cu gândul care a stat la baza celei din urmă. De aceea, pentru a contracara încă de la rădăcină pornirile păcătoase, ne-a lăsat un sfat plin de înţelepciune: „Fiecare dintre cei supuşi, dacă vrea cu adevărat să facă progres însemnat şi să ducă o viaţă corespunzătoare poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie să nu păstreze secretă în sine nici o mişcare a sufletului său şi să nu spună nici un cuvânt fără să-l fi cercetat cu atenţie; ci să-şi deschidă tainele inimii lui acelora dintre fraţi care sunt încredinţaţi să poarte grijă cu iubire şi compasiune de cei bolnavi“ (Regulae fus. tract. 26, PG 31, 985C apud Irénée Hausherr, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, trad. Mihai Vladimirescu, Sibiu, Ed. Deisis, 2012, p. 208). În acest pasaj, Sfântul Vasile cel Mare rezumă, practic, unul dintre cele mai importante acte duhovniceşti, şi anume descoperirea gândurilor, care, aşa cum vom observa într-un material ulterior, poate fi diferită de Taina Spovedaniei, deoarece poate avea loc în faţa unei persoane care nu este hirotonită dacă, prin viaţa sa duhovnicească avansată, aceasta poate oferi un cuvânt cu bun folos. Însă fiecare creştin trebuie să aibă mare grijă înainte de alegerea acestei persoane, deoarece, aşa cum vom discuta în alt articol, alegerea duhovnicului şi a oamenilor duhovniceşti cu care să ne sfătuim trebuie să fie una foarte atentă. Aşa cum în vremea Sfântului Vasile cel Mare se puteau regăsi suficienţi clerici lipsiţi de experienţă în a păstori sufletele încredinţate lor, aşa cum reiese din pasajul precizat mai sus, şi astăzi trebuie să fim atenţi înainte de a alege o persoană care să ne îndrume pe calea cea bună a Împărăţiei cerurilor. O persoană înduhovnicită.