Împlinirea rugăciunilor
Sfântul Ciprian, Despre rugăciunea domnească, XXX-XXXII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 482-483
„Când ne aflăm la rugăciune, frați prea iubiți, suntem datori să veghem și să participăm din toată inima la acest moment, în care să nu-și aibă locul nici un cuget trupesc sau lumesc, să nu ne gândim la altceva decât la ruga noastră. De aceea și preotul, înainte de rugăciune, prin câteva cuvinte pregătește sufletele fraților credincioși zicând: Sus să avem inimile și, în timp ce poporul răspunde: Avem către Domnul, suntem preveniți că nu trebuie să ne gândim la nimic altceva decât la Dumnezeu. Inima să ne fie închisă împotriva adversarului și deschisă numai pentru Dumnezeu, să nu-i îngăduim dușmanului lui Dumnezeu să se apropie de noi în timpul rugăciunii. Căci se strecoară adesea și pătrunde pe ascuns, înșelând cu iscusință și îndepărtând de la Dumnezeu rugăciunile noastre, făcând ca una să avem în inimă și altceva pe buze. De aceea pe Domnul nu trebuie să-L roage sunetul vocii, ci cu toată seninătatea sufletul și simțirea noastră. Este totală indecență ca, atunci când Îl rogi pe Domnul, să-ți zboare gândul în altă parte, să cugeți la lucruri care n-au nimic comun cu rugăciunea, ca și cum ai putea în același timp să vorbești cu Domnul și să te gândești la altceva. (...) Când ochii îi sunt adormiți, inima trebuie să-i fie trează, precum este scris în Cântarea cântărilor: Eu dorm și inima mea veghează (5, 2). De aceea cu grijă și prevedere ne atrage atenția Apostolul zicând: Când stați la rugăciune, fiți veghetori în ea (Coloseni 4, 2), învățându-ne, desigur, și arătând că aceia pot să dobândească de la Dumnezeu ce cer, pe care-i vede Dumnezeu că sunt veghetori la rugăciune. Cei ce se roagă nu vin la Dumnezeu cu rugăciuni goale și fără miezul faptelor. Cererea este fără răspuns când Dumnezeu este invocat printr-o rugăciune deșartă. Căci după cum pomul care nu face roade se taie și se aruncă în foc (Matei 3, 10), la fel și rugăciunea care n-are roadele ei nu poate fi vrednică de Dumnezeu, fiindcă nu e însoțită de fapte. De aceea Sfânta Scriptură ne învață zicând: Bună este rugăciunea cu post și milostenie (Tobit 12, 8). Căci cel ce va da în ziua judecății răsplată pentru faptele bune și pentru milostenie și astăzi ascultă cu bunăvoință pe cel ce vine la rugăciune după ce a făcut fapte bune. (...) Ajung repede la Dumnezeu rugăciunile pe care le aduc în fața lui Dumnezeu faptele noastre bune.”
Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, Cap. 3-19, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 77-78
„Rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu. De ce stare are, așadar, nevoie mintea ca să poată să se întindă, fără să se uite îndărăt, dincolo de sine, până la Stăpânul ei și să stea de vorbă cu El fără mijlocirea nimănui? Când Moise încearcă să se apropie de rugul arzător, e împiedicat până nu dezleagă încălțămintea picioarelor (Ieșire 3, 2-5). Cum nu te vei dezlega și tu de orice cuget pătimaș dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de orice simțire și înțelegere, și să vorbești cu El? Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; și după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului (Psalmi 21, 5), să primești iertare de la El. Folosește-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi. Dacă vrei izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalți întru tine ca și cum ai fi mai presus de mulți. Căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să poți răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale și să îmblânzești pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii și mai mult pe Cel ce ți-a dăruit harul. Mulți plângând pentru păcate uită de scopul lacrimilor; și așa, pierzându-și mintea, au rătăcit. Stai cu încordare și te roagă cu osârdie, și ocolește grijile și gândurile, căci ele te turbură și te neliniștesc ca să te scoată din tăria rugăciunii. Când te văd dracii râvnind cu adevărat la rugăciune, îți strecoară gândurile unor lucruri așa-zise trebuincioase; și după puțină vreme îți fură amintirea lor, ca mișcându-ți-se mintea spre căutarea lor și neaflându-le, să se descurajeze și să se întristeze foarte. Apoi, când revine iarăși în rugăciune, îi aduce aminte cele căutate și cele amintite mai înainte ca mintea, căutând să le ia la cunoștință, să piardă rugăciunea care aduce roade. Luptă-te să-ți ții mintea în vremea rugăciunii surdă și mută, și te vei putea ruga. Când te va întâmpina vreo ispită sau te va ațâța o împotrivire ca să-ți miști mânia spre cel ce-ți stă împotrivă sau să spui vreo vorbă goală, adu-ți aminte de rugăciune și de porunca dumnezeiască cu privire la ea, și îndată se va liniști mișcarea fără rânduială din tine. Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptățit îți vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii. Rugăciunea este vlăstarul blândeții și al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei și al mulțumirii. Rugăciunea este alungarea întristării și a descurajării. Plecând, vinde-ți averile și le dă săracilor (Matei 19, 21; Marcu 10, 21) și luându-ți crucea, leapădă-te de tine (Matei 16, 24; Luca 9, 23) ca să poți să te rogi neîmprăștiat. Dacă vrei să te rogi în chip vrednic de laudă, leapădă-te de tine în tot ceasul și, suferind nenumărate răutăți, nevoiește-te pentru rugăciune. Necazul pe care îl rabzi cu bună înțelegere te va face să-i afli rodul în vremea rugăciunii.”
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)