Sfaturi practice în Biserică: „Bolnav am fost şi m-aţi cercetat...“

Sunt cuvintele profetico-testamentare, cu valoare de doctrină filantropică, pe care Mântuitorul Iisus Hristos ni le adresează, printre altele, cu aceeaşi însemnătate, în celebrul capitol 25 al Evangheliei după Matei. Acolo, Domnul vorbeşte cât se poate de concret despre îndatoririle pe care creştinii le au faţă de semenii lor. Ni se cere, aşadar, iubire factuală, contextualizată, practică. Nu doar sentimente interioare de compătimire, declarate, dar nemanifestate! Mântuitorul te îndeamnă, iată, să faci pasul efectiv către cel care are nevoie de tine. Să nu pregeţi în a-l sluji cu tot ce îţi stă în putere. Acesta este adevăratul creştinism evanghelic!

Ca om desăvârşit, cunoscător al firii noastre, Iisus nu uită boala, acest "ghimpe în trup", cum avea să-l numească Apostolul Pavel, şi o enumeră în cazuistica filantropiei creştine. Dumnezeiescul Învăţător ştie prea bine că suferinţa este drama continuă a umanităţii. Doar venise în lume să fie "om al durerilor şi cunoscător al suferinţei" (Is. 53, 3) prin Cruce, înainte de a fi biruitor prin Înviere! Pentru cei bolnavi, mai ales dacă nu sunt în directa noastră responsabilitate familială, "avem" întotdeauna milă, dar de prea puţine ori "ne facem milă" cu ei. Desigur, milă în sensul cel mai curat, pe care-l ilustrează grăitor Samarineanul milostiv din Evanghelie. Nu poţi compătimi cu adevărat pe cineva dacă nu te faci părtaş destinului său, nu intri în universul său sufletesc, nu te implici în suferinţa lui, indiferent de coordonatele acesteia. Altfel spus, "văzându-l, treci pe alături...". Cercetarea bolnavilor este, aşadar, un fapt mântuitor, dumnezeiesc. Însă este aşa tocmai prin umanismul său. Prin dragostea profundă şi în acelaşi timp concretă pe care o prilejuieşte. Nimic nu te împiedică să-ţi cercetezi prietenul, vecinul, colegul, superiorul, subalternul, colaboratorul, chiar "vrăjmaşul" aflat în suferinţă. Ori pe copilul său bolnav... Sau pe părinţii săi... Să adresezi un cuvânt de mângâiere fiecăruia şi, pe cât îţi stă în putinţă, să ajuţi la însănătoşirea lui. Te poţi ruga pentru el. Îl poţi trece pe pomelnicul tău la Sfânta Liturghie, solicitând preotului să proscomidească pentru el cu rugăciunea specială din Liturghier ("Pentru cei bolnavi"). Rudele trebuie îndrumate să cheme preotul acasă pentru oficierea Sfântului Maslu, spovedirea şi cuminecarea frecventă a celui suferind. În ceea ce-l priveşte, bolnavul are nevoie cel mai mult de răbdarea şi de blândeţea noastră. Uneori, simpla noastră prezenţă la căpătâiul său îl linişteşte şi îl ajută să-şi îndure mai uşor boala. Pe lângă tratamentul medicamentos, cuvântul întăritor de nădejde, cules din Scriptură sau Părinţi, şoptit la urechea lui în clipele mai liniştite ale suferinţei, poate rodi în fiinţa sa răbdare şi, mai ales, perspectiva creştină transfiguratoare asupra bolii. După eventuala vindecare, persoana respectivă nu va uita cuvintele duhovniceşti pe care le-a auzit când era la pat şi se va simţi înrâurită de ele şi pe mai departe, dorind să cunoască şi mai mult. Aşadar, cercetarea bolnavilor este o datorie de conştiinţă evanghelică, o misiune creştină, dar şi o lecţie de viaţă.