Sfaturi practice în Biserică: Creştinul se închină la icoană

În cuvintele Sfântului Apostol Pavel, credinţa reprezintă "încredinţarea lucrurilor nădăjduite, este dovada lucrurilor nevăzute" (Ev. 11, 1). Astfel, credinţa creştină nu se prezintă ca o materie de opţiune, o decizie arbitrară a omului de a crede sau nu ceva ce poate exista sau nu. Ci credinţa este o altă modalitate de cunoaştere a unei realităţi care este şi care se manifestă în mod incomplet sau nevăzut. În acest sens, credinţa cuprinde în esenţa ei realitatea întreagă, mai presus de timp sau spaţiu, mai presus de văzut sau nevăzut.

Reflexia acestei credinţe se face tocmai prin icoana care există în Biserică. Icoana înfăţişează realităţi care au fost sau care vor fi, lucruri văzute sau pământeşti alături de elemente care nu se văd în mod obişnuit, duhovniceşti. Aşa cum lumina necreată a lui Dumnezeu luminează peste feţele sfinţilor Săi, ei făcându-se mărturisitori şi imagini ale fiinţării Lui mai presus de existenţă, tot la fel şi icoana reflectă realităţi nevăzute ale vieţii duhovniceşti. Ea este o mărturie a vieţii Bisericii ca prezenţă vie şi lucrătoare a lui Dumnezeu în sfinţii de pe pământ. Creştinul nu poate fără icoană. El nu mai este creştin în lipsa icoanei ca reflectare a credinţei şi vieţii lui. Necesitatea icoanei nu provine din raţiuni estetice sau practice. În acest sens, icoana este frumoasă nu prin atributul ei de a fi sau nu operă de artă, ci prin conţinutul ei dogmatic. De aceea, Paul Evdokimov spunea că "icoana nu poate fi niciodată "frumoasă"; frumuseţea ei cere o maturitate duhovnicească spre a fi recunoscută ca atare". Atunci când cumpără o icoană, creştinul trebuie să fie conştient că el nu achiziţionează o operă de artă sau o ilustraţie biblică, ci o manifestare văzută a credinţei lui. De aceea, prin atingerea de icoană, prin sărutarea ei, creştinul se uneşte şi cinsteşte pe Hristos, chipul văzut al Dumnezeului nevăzut, care afirmă realitatea posibilităţii de unire plenară cu Dumnezeu. Prin icoană, creştinul intră în relaţie directă şi personală cu adevăratul Dumnezeu. Icoana nu este nimic prin sine, prin natura ei de lemn, ou, aur, argint sau alte minerale şi substanţe; însă icoana este fereastră şi legătură cu spaţiul credinţei. Icoana este reflectarea măreţiei de necuprins şi negândit a lui Dumnezeu prin elemente materiale. De aceea, în Ortodoxie, statuile nu şi-au găsit locul, expresivitatea tridimensională fiind infinit mai săracă decât taina cuprinsă în limbajul icoanei. A treia dimensiune a icoanei este reprezentată de infinit, dimensiunea necuprinsului. Casa fiecărui creştin trebuie să aibă un loc rezervat icoanei. Simbolic, acesta poate fi orientat spre Răsărit, căci icoana este locul care reflectă şi face să răsară lumina necreată. Dar icoana se poate aşeza oriunde economia spaţiului o încadrează cel mai bine. Ea nu trebuie să fie disociată de celelalte lucruri din cameră, creştinul trebuind să armonizeze în mod potrivit lumea văzută cu cea nevăzută, trebuie să fie liant şi mijlocitor între cele două realităţi care nu sunt opoziţie, ci în strânsă şi permanentă conexiune. În acelaşi timp, icoana nu trebuie să fie alături de alte simboluri religioase sau obiecte de artă nereligioasă. Acestea, în măsura în care au o anumită valoare pentru deţinător, trebuie rânduite în aşa fel încât să evidenţieze rolul cu totul aparte al icoanei. Icoana nu trebuie luminată din exterior. Ea luminează spaţiul prin conţinutul ei, prin reflexia luminii nevăzute pe care o realizează. În schimb, înaintea icoanei trebuie să lumineze candela, ca prezenţă permanentă a omului înaintea lui Dumnezeu, ca dragoste ce arde pentru Ortodoxie, ca lumină a faptelor bune ce reflectă credinţa. Astfel, icoana este prezenţa strălucirii imateriale a lui Dumnezeu care aprinde inima omului credincios.