Sfințenia în mijlocul lumii

Când ne gândim la sfințenie, ne imaginăm adesea o existență retrasă din lume, departe de tumultul vieții cotidiene și de grijile care ne consumă timpul. Viața Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina ne descoperă însă o altă perspectivă: sfințenia nu presupune neapărat retragerea din lume, ci poate fi dobândită chiar în mijlocul ei, prin felul în care omul își împlinește responsabilitățile. Suntem obișnuiți să îl cunoaștem pe Sfântul Nectarie mai ales ca făcător de minuni și vindecător al bolilor incurabile. Dar, dincolo de această imagine cunoscută, descoperim o personalitate de o complexitate remarcabilă. A fost teolog, scriitor, imnograf, profesor, director de seminar, ierarh și întemeietor de mănăstire. A scris, a predat, a îndrumat tineri și a purtat grija unei comunități monahale. A cunoscut nedreptatea și povara grijilor zilnice. Sfântul Nectarie nu a privit activitatea intelectuală, munca sau respon­sabi­litățile administrative ca pe niște obstacole în calea vieții duhovnicești. Dimpotrivă, le-a transformat în prilejuri de slujire. Pentru el, cunoașterea nu a devenit motiv de mândrie, autoritatea nu s-a transformat în instrument de domi­nație, iar îndatoririle cotidiene nu au exclus rugăciunea. La Seminarul Rizarios din Atena, pe care l-a condus 14 ani, a încercat nu doar să transmită cunoștințe, ci să formeze caractere, cultivând virtuțile prin exemplul personal.

Dar poate una dintre cele mai cuceritoare trăsături ale Sfântului Nectarie a fost autenticitatea sa extraordinară. În corespondența cu monahiile din Eghina, nu se limita la îndrumări duhov­nicești. Le vorbea și despre sănătate și îngrijirea trupului, recomandându-le, de pildă, apa de colonie pentru pro­prietățile medicinale care îi erau atribuite în epocă. Alteori le sfătuia să bea o cafea înaintea privegherilor de noapte, pentru a face față oboselii. Aceste detalii ne descoperă un părinte duhovnicesc atent la nevoile omenești ale celor pe care îi îndruma. Grija pentru suflet nu excludea grija pentru trup.

În spatele chiliei sale din Eghina se află și astăzi o terasă pe care sfântul obișnuia să ia masa și unde a plantat un pin. Acolo, potrivit amintirilor monahiilor, se întâlnea adesea cu maicile în ceea ce tradiția monahală greacă numește sinodicon, prilej de convorbiri duhovnicești în care, adesea la o cafea, le oferea sfaturi și cuvinte de folos. Imaginea sfântului, așezat alături de monahiile sale, într-o atmosferă de apropiere și firesc, este poate la fel de grăitoare despre personalitatea sa ca multe dintre relatările minunilor. Tocmai această îmbinare dintre profunzimea vieții duhovnicești și firescul relațiilor umane face ca exemplul său să fie atât de actual.

Trăim într-o societate în care timpul pare mereu insuficient, iar viața duhovnicească riscă să fie amânată până când vom termina tot ceea ce avem de făcut. Sfântul Nectarie ne arată însă că nu trebuie să așteptăm dispariția respon­sabilităților pentru a începe să trăim creștinește. Locul în care muncim, oamenii pe care îi întâlnim și micile bucurii ale vieții cotidiene pot deveni împrejurări în care credința se manifestă firesc. Sfințenia nu începe într-un timp ideal, eliberat de griji. Ea începe în felul în care ne raportăm la cei din jur, în responsabilitatea cu care ne împlinim îndatoririle și în capacitatea de a nu pierde legătura cu Dumnezeu. Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase învățături pe care ni le lasă Sfântul Nectarie: nu trebuie să ieșim din lume pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Trebuie să învățăm să trăim în lume fără să Îl pierdem din vedere.