Sfinţii români, expresia unităţii de credinţă şi de neam
Din 1992, în a doua duminică după Rusalii îi proslăvim pe toţi sfinţii - ştiuţi şi neştiuţi - plămădiţi pe pământul românesc, în sânul Bisericii noastre Ortodoxe. Dacă până la acea dată pe conaţionalii deveniţi locatari ai Cereştii Împărăţii nu îi cinsteam în vreo zi specială, iată că Dumnezeu a rânduit să ne bucurăm de o aşa sărbătoare, care ar trebui să ne facă sufletele să vibreze, ştiind că înaintea tronului Preasfintei Treimi avem rugători români, născuţi şi crescuţi în duhul credinţei şi al evlaviei străbune. Desigur, nu o simplă hotărâre sinodală a generat mulţimea sfinţilor români trecuţi în calendar şi sărbătoriţi cu atâta evlavie, ci mulţimea sfinţilor români cunoscuţi şi necunoscuţi a determinat forul suprem al Bisericii noastre Ortodoxe să le acorde o duminică din an spre a-i cinsti pe toţi împreună, deoarece în Împărăţia Cerurilor ei se află în deplină comuniune. O astfel de sărbătoare există şi în alte Biserici Ortodoxe, arătând încă o dată că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi, în unitatea iubirii Preasfintei Treimi, dar şi în diversitatea popoarelor. Duminica Sfinţilor Români constituie, aşadar, un memorial viu al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc, de la apariţia creştinismului şi, din mila Celui Preaînalt, până la sfârşitul veacului.
Citind adesea cuvântul psalmistului David: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi" (Psalmi 67, 36), ne amintim de înţelesul profund aşezat de inspiratul stihuitor în versetul cu pricina: Dumnezeu, unicul izvor al Sfinţeniei, împărtăşeşte, revarsă din acest nesecat izvor şi oamenilor care-L caută şi trăiesc mistuiţi de dorul după Cer. Aşa înţelegem de ce Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12, 14).
Privind calendarul Bisericii noastre strămoşeşti, constatăm că Dumnezeu a lucrat şi încă lucrează minunat în istoria umanităţii, chemând la sfinţenie neamurile şi oamenii, indiferent de etnie, profesie, cultură, vârstă, căci El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4). Sinaxarul, „lista" sfinţilor proslăviţi în decursul anului bisericesc, ne mai învederează ceva: existenţa sfinţilor daco-români şi români odrăsliţi în Biserica noastră străbună, încă de la revărsatul zorilor Evangheliei lui Hristos pe teritoriul actual al României şi până în contemporaneitate, înscrişi de ceva vreme cu albastru. Această binecuvântată realitate nu are o tradiţie foarte veche: în secolul trecut, Ortodoxia românească nu se putea bucura de aşa ceva, deoarece Biserica românească nu înscrisese până-n anul 1950 în calendarul şi cultul ei nici un sfânt naţional.
Organizându-se sub directa dependenţă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, ea a preluat din cultul, sinaxarul şi calendarul Bisericii greceşti sfinţi din epoca anterioară despărţirii Bisericilor, proslăviţi de altfel în toată Ortodoxia, sfinţi naţionali şi neomartiri greci adăugaţi după Marea Schismă din 1054, dar şi o parte dintre sfinţii de origine bulgară, sârbă ori rusă. Se ajunsese la o nedreaptă şi dureroasă situaţie: un popor creştin bimilenar să nu se bucure de dreptul de a-i cinsti pe sfinţii odrăsliţi din neamul său. Desigur că sfinţi daco-români şi români au existat încă de la ivirea zorilor Creştinismului pe pământ românesc. Doar că, din pricina hăţişurilor canonice şi disciplinare impuse de Patriarhia de Constantinopol, precum şi din cauza drumului anevoios şi îndelungat prin care Biserica Ortodoxă Română şi-a dobândit autocefalia, inserarea sfinţilor naţionali în sinaxar a început odată cu primele canonizări făcute de Biserica Ortodoxă Română în anii 1950, continuând prin cele de după 1990, până în prezent.
Deşi acest fapt s-a săvârşit oficial abia în secolul al XX-lea, Dumnezeu a rânduit de mult timp o lucrare minunată: conştiinţa vie a Bisericii româneşti nu şi-a uitat vlăstarele hăruite de Dumnezeu cu darul sfinţeniei; „sinodul infailibil" al poporului evlavios şi credincios i-a proclamat şi i-a cinstit ca sfinţi pe mulţi dintre fiii şi fiicele Bisericii noastre naţionale. Şi aceasta nu s-a întâmplat recent, ci din bătrâne veleaturi. Să ne amintim doar de „canonizarea" spontană a Cuviosului Daniil Sihastrul sau a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare de către evlavia populară, sau a altor călugări, preoţi, mireni ori chiar domnitori. Se mai putea îndoi cineva de sfinţenia lui Constantin Brâncoveanu, care a preferat să fie decapitat, decât să-şi lepede credinţa?
Formal, prima canonizare pe pământ românesc s-a petrecut în 1517, când un sinod de ierarhi întruniţi pentru a sfinţi biserica Mănăstirii Argeş l-a recunoscut şi cinstit drept sfânt pe Nifon, mult încercatul Patriarh al Constantinopolului. Cam în aceeaşi perioadă, Biserica Rusă îşi proclama primii 22 de sfinţi naţionali, după doar cinci secole de creştinism. Biserica bulgară şi cea sârbă au urmat exemplul celei ruseşti, proslăvindu-şi sfinţii naţionali.
Şi la noi evlavia poporului credincios a reţinut viaţa şi lucrarea pline de Duhul Sfânt ale mai multor fii şi fiice ale neamului românesc. Bunăoară, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în scrierea Viaţa şi petrecerea Sfinţilor, amintea numeroase nume de cuvioşi cu viaţă sfântă din secolele XVI-XVII. Dacă ne gândim la primii martiri de pe pământ românesc, la cuvioşii şi ierarhii dobrogeni din secolele IV-V, putem afirma că nu a existat perioadă din istoria neamului românesc în care să nu fi trăit oameni cu viaţă aleasă. Chiar şi în perioadele istorice fără prea multe mărturii documentare sau arheologice, strămoşii noştri au căutat cu necurmată râvnă Împărăţia lui Dumnezeu.
Este important de remarcat că, prin viaţa şi lucrarea lor, Sfinţii Români trăitori în vremurile în care unitatea statală părea un ideal greu de atins au contribuit la întărirea unităţii de credinţă şi de neam a locuitorilor celor trei Ţări Române. Unii, originari din Ţara Românească, Transilvania sau Maramureş, se călugăreau şi vieţuiau în Moldova, sau invers, câţiva ajungând chiar episcopi sau stareţi. Alţii au scris, tradus ori tipărit cărţi de cult şi de învăţătură pentru „întreaga seminţie românească", punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat conştiinţa unităţii de neam, circulând în toate provinciile româneşti, afirmând fără echivoc în predosloviile lor unitatea bisericească şi naţională a românilor.
Prin cinstirea tuturor Sfinţilor Români, culegem roadele unei credinţe milenare, ale unei pietăţi deosebite a unui popor răstignit adeseori în istoria sa, dar înviat datorită rugăciunilor sfinţilor. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri nepreţuite făcute neamului românesc şi să-L rugăm să ne lumineze şi să ne binecuvânteze existenţa ca popor, pentru ca şi de acum înainte să rodim vlăstare de sfinţenie.