„Silence” sau „Puterea credinței”
Filmul „Silence” (tradus la noi „Puterea credinței”, 2016) constituie o vizionare potrivită în această perioadă de intensă pregătire, primenire interioară și exterioară pentru creștini, care ne amintește că viața e o călătorie ce ne poartă, uneori, pe poteci neumblate sau umblate de șerpi veninoși, pe ape tulburi sau chiar prin foc. Și ce se află dincolo, la capătul suferinței? Sau, mai exact, Cine? Și de ce este nevoie să trecem prin suferință ca să ajungem la El?
La întrebările de mai sus adăug încă una: Ce este credința? Martin Scorsese face o încercare disperată de a răspunde prin film unei întrebări la care nu se poate răspunde nici prin cuvinte… Marele regizor american de descendență italiană spunea într-un interviu că a fost dominat întreaga viață de temele din „Silence”: compasiunea, iubirea, acestea fiind insuflate, încă din copilărie, de preotul parohiei newyorkeze pe care o frecventa. Un detaliu deja notoriu din biografia lui este dorința acestuia de a deveni el însuși preot, dorință ulterior învinsă prin decizia de a deveni regizor! Într-un comentariu de acum șapte ani despre „Shutter Island” (2010) scriam că „supratema operei sale cinematografice, atât de apreciată la cele mai importante festivaluri şi gale de film din lume, rămâne violenţa, ca pedeapsă a unei umanităţi prea îndepărtate de valorile sacre. Personajele lui Scorsese sunt violente sau trec prin evenimente de această natură ca printr-un foc purificator. Violenţa are o destinaţie moralizatoare…” Acum văd că violența purificatoare, sau ca pedeapsă pentru păcat, e doar primul strat, evident în filme precum „Goodfellas” (1990) sau „Casino” (1995). Nu că aceste filme nu ar fi impecabil executate, dar cred că supratema profundă a operei lui Scorsese este zbuciumul existențial al ființei umane în călătoria ei spre Dumnezeu.
„Silence” a fost îndelung gestat și anticipat. Scorsese l-a filmat în minte de nenumărate ori, probabil, în cei 25 de ani de preproducție neoficială, de când a citit cartea lui Shūsaku Endō (1966). Scriitorul japonez și-a plasat romanul într-o perioadă istorică în care Creștinismul fusese interzis în Japonia, din motive politice. În 1637, doi preoți ai Ordinului Iezuit din Portugalia (Andrew Garfield și Adam Driver) sunt detașați din proprie inițiativă, aș adăuga dintr-un zel inflamat, până în cealaltă parte a lumii, zona Nagasaki din sud-vestul Japoniei, în căutarea mentorului lor, părintele Ferreira (Liam Neeson), despre care au ajuns vești îngrijorătoare de apostazie. Cei doi pleacă în această misiune secretă mai mult din dorința de a dezminți zvonurile despre Ferreira, de a-și demonstra lor înșiși că renunțarea la credință nu poate fi o opțiune. După cum observa și Peter Bradshaw de la „The Guardian”, călătoria celor doi în Japonia are ceva conradian (nuvela „Inima întunericului”), personajul Ferreira (Neeson) fiind un fel de Kurtz ascuns în Japonia, în loc de Congo. Căutarea lui Ferreira este întreruptă, încă de la acostarea pe țărmul nipon, de către niște țărani japonezi creștinați. Ei au nevoie de preoți pentru a le săvârși Sfintele Taine: Botezul, Împărtășania, Spovedania… Țăranii japonezi sunt prigoniți de autoritățile locale asemenea creștinilor din primele veacuri, de autoritățile Imperiului Roman.
Imaginea filmului „Silence”, semnată de mexicanul Rodrigo Prieto, impresionează și prin bogăția nuanțelor de verde și a umbrelor, obținută prin filmarea aproape în întregime pe peliculă 35 mm, cu excepția unor secvențe nocturne. În echipa filmului reperăm și alte talente, precum maestrul scenograf și creator de costume de epocă Dante Ferretti, plus legendara monteuză Thelma Schoonmaker, triplu oscarizată, cu care Scorsese a colaborat la mai toate filmele sale. Din mâna ei a ieșit un montaj devitalizat, atipic pentru verva regizorului care vorbește cu sute de cuvinte pe minut. Tot Thelma se joacă aici cu amorsele personajelor, montate când în dreapta, când în stânga aceluiași cadru, dar și cu unghiurile subiective, cu panoramări neașteptate, filmate din perspectiva deținutului sau a lui Dumnezeu (cele două perspective devin una?)
Efortul din spatele acestei producții este vizibil și lăudabil, dar, privind-o, am trăit o senzație crescândă de gol în stomac. Nu era atât groaza în fața scenelor de tortură și exterminare a creștinilor, la care regizorul revine cu stăruință în cele aproape 3 ore ale filmului, ci senzația acută a unei lipse. Poate că acestui film îi lipsește un actor cu mai multă prestanță în rolul părintelui Rodrigues (Andrew Garfield). Tot Peter Bradshaw nota că distribuția celor doi protagoniști ar fi putut fi inversată, ososul Adam Driver, slăbit cu aproape 20 kg, fiind mult mai expresiv decât Garfield. Personajul lui Driver (părintele Garupe) dispare pe parcursul filmului, printr-un sacrificiu în sine emoționant, dar ușor de trecut cu vederea. Scorsese își tratează cel puțin ciudat personajele, neapropiindu-se de nici unul în mod special, încercând să îi privească pe toți cu răceala unui zeu nemilos și mai ales tăcut, retras „dincolo de bine și rău”. De aceea nici noi, spectatorii, nu ne putem atașa de nimeni până la capăt. Veșnicul apostat Kichijiro (excepțional întruchipat de Yôsuke Kubozuka) se comportă ca un trădător fără pereche. El pare că nu se poate îndrepta niciodată, dar conștientizarea acestei stări decăzute îl ține într-o pocăință permanentă și, până la urmă, îl arată mai întărit în credință. În cealaltă ipostază, părintele Rodrigues, confesorul lui, e ca un zid în mărturisirea credinței sale, dar suferința fără sfârșit a creștinilor din jur îl erodează treptat. Răul este aici bătrânul inchizitor japonez, zâmbitor și viclean, care încearcă să îl convingă pe Rodrigues să-și abandoneze misiunea la o ceașcă de ceai, pentru că Japonia e „o mlaștină în care nimic nu prinde rădăcini”. De fapt, inchizitorul nu este interesat de credința preotului, ci de gesturi formale de apostazie, precum călcarea cu piciorul peste o reprezentare metalică, în relief, ceva ce nu se poate numi Icoană. Ferreira (Liam Neeson) e un personaj încă și mai straniu, a cărui apariție târzie în film ne magnetizează, dar îi adâncește ambiguitatea. Efectul revelației oarecum previzibile din final, care mi-a amintit de Citizen Kane (1941), este puternic diminuat de șocurile demoralizatoare absorbite de spectatori până atunci.
Cu un scenariu antihollywoodian, anticlimactic, cu personaje care par a pierde totul în bătălii compromise din start, „Silence” poartă pe umeri o miză destul de mare. Și, da, îi lipsește carisma necesară pentru a o câștiga… Cu toate acestea, are marele merit de a readuce în atenția marelui public nevoințele comunităților creștine de azi, de la confuzia și slăbirea valorilor creștine în Occident până la persecuțiile abominabile din Orientul Mijlociu (Irak, Siria), în urma proliferării terorismului și a fanatismului. Iar pasiunea lui Scorsese de a-și exorciza prin filme propriile dileme sufletești nu are cum să te lase indiferent. Nu personajul lui Shūsaku Endō, ci însuși Scorsese, enoriașul bisericii catolice din New York, se întreabă dacă nu cumva se roagă „către liniște” („Mă rog, dar mă simt pierdut. Oare mă rog doar către liniște”?)
Scorsese reușește momente de o rară frumusețe atunci când inserează o reprezentare a chipului Mântuitorului pentru a descrie credința lui Rodrigues. Chipul poartă pe frunte, discret, coroana de spini și ne țintuiește cu ochi mari, de dincolo de suferință. O lumină în întuneric. Soluția cinematografică este atât de simplă, și totuși atât de puternică: icoana ascunsă în suflet - poarta personală a lui Rodrigues către Dumnezeu. Acea icoană ascunsă nu poate fi luată, nu poate fi călcată de nimeni, ci doar de propriile păcate.
„Silence” se desfășoară între coperte de liniște: doar sunete de greieri şi adieri de vânt pe un ecran negru. La final, acest moment devine unul de reculegere. Spectatorul este lăsat să cugete la cele văzute, la consistența, autenticitatea propriei relații cu Dumnezeu, la abdicări și reabilitări, la măsura cu care fiecare se judecă pe sine, îi judecă pe ceilalți… În acea liniște întunecată, care durează, mi-au venit în minte încurajările pline de blândețe și de fermitate ale arhim. Arsenie Papacioc: „Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă”.