Singurătatea ca o Filocalie a sufletului
„Oare cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei, și ascultă de El?” (Luca 8, 25) Ei, pescari deprinși cu stihiile repezi ale văzduhului, se cutremurau acum la vederea Lui simplă și atât de liniștitoare ca iubirea tatălui mereu în așteptarea rătăcitorului fiu. Neîncetat, suferinzii și săracii, împovărații de nevoințe și cei fără de nădejde primeau din mâinile Sale vindecarea, iar Domnul, la lăsarea amurgului, „dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur...” (Matei 14, 23)
Om drag, de câte ori ți-ai găsit răgazul de a rămâne față în față cu lumina aceasta de cristal, adevărată și incandescentă, a propriilor nopți lăuntrice, sufletul? Poate prea puțin, poate niciodată... De aceea îți pare a fi atât de departe, încât nu-i mai poți spune „lăcrimează mai puțin” sau „ascunde-mi neliniștea în tine”. Dar, astăzi, îngăduie să nu-ți mai fie teamă, iar lui să se așeze înaintea ta precum un nomad ostenit de drum lângă firul de apă ce-i va fi masă, cântec și acoperământ sub stele. Pentru aceasta nu-ți cere decât o clipă și el va ști să o preschimbe în eternitate, căci nu e parte din văzutele cunoașteri, ci dar ceresc care te face bun și nemuritor. Nu o să spună nici un cuvânt și nu-ți va cere la rându-i cuvânt... Doar vă veți adânci unul în taina celuilalt, așa cum neîncetat mareele se însoțesc cu țărmul, modelând în el mii de chipuri ale orizontului.
Și veți deveni una în aceeași bucurie: tu sperând a-i înțelege surâsul iertător de copil, el îmblânzindu-ți furtunile, pe care nimeni altcineva nu avusese vreme a le asculta până la capăt așa cum ar face el, deși vuietul lor umplea toate tăcerile lumii. Când acelea se vor fi stins, sufletul îți va descoperi acolo, în adâncimile-i necunoscute, ca niște oglinzi solare, că întâlnirea cu tine însuți, om bun, este de fapt o întâlnire și cu Hristos. Și, lăsând în urmă tot ce te lega prea strâns de pământ, doar pentru El vei făuri din ființa ta un Tabor pe care să coboare profeții de demult și o Tiberiadă plină de corăbii, dar și un pustiu unde să te retragi asemeni Lui în acea transformatoare și mereu în starea cea mai pură a realității naturii umane: singurătatea.
Fie și pentru un ceas, cu toții i-am atins profunzimile și conturul, când rotunjit ca faldurile vânturilor, când dureros de ascuțite ce se întretăiau neașteptat la răspântii și atunci cerul ei ne părea zugrăvit în nuanțe reci, bituminoase, mistuite de flăcări înnegurate. I-am aflat urmele arse ale celor mai sensibile amintiri și forța aceea de a ne ține în zori ferestrele închise, lăsând lumina să alunece nedrept departe de noi. Îi recunoaștem glasul care se aude numai când plângem și chipul pe care-l vedem doar când închidem ochii... Este tot atât de reală asemeni nouă, sclipiri fragile purtate de vise mărețe, iar realitatea ei a fost mereu bunul comun al tuturor, menit să descopere dimensiunea imediată și vie a iubirii din noi.
Totuși, în numele cărui crez ne va putea spune cineva ce este în esență singurătatea? Unic și plin de solemnitate, limbaj înțeles în toate stările omenești dintotdeauna și de pretutindeni... O luptă lăuntrică a celor doi poli egali în frumusețe - sufletul și lumea. Un poem cu stihuri nebănuit de vindecătoare, simțite intens și dramatic într-o altă măsură și alte ritmuri ale inimii, căci „există ceva imaculat în singurătate, pe care doar oamenii singuri îl pot înțelege” (Munia Khan).
Nu vom înțelege niciodată dacă se unește mai adânc cu durerea ori cu speranța, dacă trebuie privită doar într-o lumină pământeană ori ca pe un centru ardent ce dezrobește victoriile din descumpănire. Știm, însă, că dintru început ne-a fost dăruit harul comuniunii cu semenii – „Nu este bine ca omul să fie singur...” (Geneza 2, 18) - ori fără aceștia și mai departe, fără de Dumnezeu Creatorul, singurătatea ne poate înspăimânta în cel mai devastator și profund sens al ei, mai mult decât oricare altă suferință. Atunci ea ne-ar fi risipire și uitare, nesiguranță și tânguire până ce sufletul va striga întru sine: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!...” (Tudor Arghezi), ca un pământ ce nu mai găsește pe malurile sale nici o ancoră: „Ajutorul meu fii, să nu mă lepezi pe mine şi să nu mă laşi, Dumnezeule, Mântuitorul meu...” (Psalm 26, 15).
Dar, de sub cuiele Crucii, Hristos ne-a făgăduit pentru totdeauna comuniunea în locul acelei singurătăți ce destramă orice apropiere de lumina Lui: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5). Singurătatea la care ne cheamă El face însă Biserică din inima noastră, unde harul Lui așteaptă să ne îmbrățișeze voința plăpândă, puțină și săracă pentru a-i reda forța vulturului: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns...” (Matei 6, 6).
Iată singurătatea mistică ce ne crește în credință deopotrivă personal și în unitate cu întreaga creație: „Toți și toate te vor duce/ Călăuzindu-te spre Imperiul ceresc/ Care este în inima ta...” (Împărăția cerească, poezie egipteană) Hristos Însuși Se va regăsi odată cu noi în această solitudine ce dă sens și viață din care El va făuri miracole: „Dumnezeu ne va iubi, tăcând/ făcând lucruri frumoase pentru noi/ precum copacii și precum pâraiele/ Și ne va da al primăverii Sale verde...” (Fernando Pessoa, „Să ne gândim la Dumnezeu”)
Într-o astfel de singurătate, totul în noi se așază, se limpezește și învățăm să prețuim valorile prieteniei, să ne cunoaștem adâncurile sinelui cu emoțiile lui de-o fermecătoare transparență: „În singurătate, scrie Sfântul Isaac din Ninive, cufundați-vă în profunzimea sufletului vostru și veți găsi scara pe care trebuie să urcați”. Nu mai este loc pentru îndoieli ori îngrijorări, rătăciri sau neștiință, pentru că singurătatea aceasta nu înseamnă doar nerostirea cuvântului ori retragere pe cea mai sudică insulă a sufletului. Ea are nevoie de vocație și de o altfel de înțelegere. Devine calea unică de a crea ceva neașteptat de bun și de rezistent pentru ceilalți, ca la rândul nostru să primim cu candoare prețuirea lor.
Priviți-i pe marii Părinți, de dragul cărora pustiul se umplea de apele vii ale Duhului, încât totul se prefăcea în rugăciune... Fără trăirea acestei singurătăți soteriologice ar fi fost oare sfinții care au devenit mai târziu? Ei au cunoscut fermitatea gândirii față de lucrurile bine circumscrise și lămurite în sfera existenței lor duhovnicești, contemplarea și dulceața tăcerii, pacea și sensul vieții umane într-un Univers infinit în frumusețe. „Sufletele acestea sunt mai curate, mințile acestora mai ferme”, spunea despre ei Sfântul Ioan Gură de Aur. Privirea lor aplecată către interiorul sufletului era pregătită pentru deschideri de spații înnoitoare și de vederi nemărginite către unicul Adevăr, Lumina desăvârșită ce vede în toți oamenii mărgăritarele de mult preț ale Împărăției Sale: „Cel care poate trăi singur are multe în comun cu înţeleptul şi este identic cu Dumnezeu”, afirma monahul și filosoful spaniol Baltasar Gracian y Morales, iar Sfântul Ioan Damaschin ne îndeamnă: „Mai lesne este nouă să iubim singurătatea”.
Binefăcătoare încercare a sufletului, singurătatea. Filocalie cu pitorești inserări de dragoste creștină... Nimbul ei aducător de îndelungă-răbdare ne poate aprinde întreaga ființă și, odată cu ea, întreaga lume, iar acesta este semnul sfințeniei. Întotdeauna va inspira convingător sacrificiile de sine, curajul martiric al autenticității și al mărturisirii într-o formidabilă simbioză a istoriei lumii, cu prețul teribil al nevoințelor mântuitoare, după cuvântul Cuvântului dumnezeiesc: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
(Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee”-Brăila)