Acolo unde întâlnimînţelepciunea - cărţile

„Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos)...” (Ioan 1, 41). Acestea le-a vestit lor Andrei, cel întâi chemat de Învățător din pământul Galileii la malul Împărăției cerurilor. Și iubirea Lui îi descoperi pe ei din neștiuți pescari în făclii ce aveau să aprindă lumea cu focul Duhului care nu s-a mai stins niciodată. „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, scrie ucenicul iubit al Domnului, şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25).

La început, au fost închipuite pe arcadele de piatră ale peșterilor și acestea deveniră spații rezervate cu devoțiune memoriei comune tuturor mărturiilor preistorice despre lume în referințe picturale de-un neașteptat realism, aproape cinematografic. După alte veacuri, pentru sumerieni - civilizația din sudul fertil al Mesopotamiei, care a împărtășit lumii printre cele dintâi scrieri - și până în cultura timpurie a Eladei și a glorioasei Rome, ele vor fi tăblițe din argilă umedă, ceară și bronz, apoi papirusuri în îndepărtatul regat egiptean și pergamente croite pe malurile Bosforului, ca în cele din urmă să-și afle identitatea pe meleagurile Orientului îndepărtat în conturul definit al hârtiilor din paie de orez, mătase, lemn...

Dalta din piatră, metal și fildeș, tulpina subțire de trestie, pana de lebădă, carismatica artă shodo a mânuirii pensulei în armoniile naturii ori rafinamentul apusean de mai târziu al tocului cu peniță, pe rând, la vremea lor, au lăsat fie în duritatea literelor gravate, fie în fragilitatea paginilor cerurile înalte ale atâtor minți iradiante de frumusețe și cunoaștere care le-au scris.

 Enigmatice coduri și oracole sacre, artă și literatură, științe vechi și descoperiri revoluționare, aventuri și legende, jurnale, contrastând între strălucirile ficționale și faptele autentice, mari invenții și evocatoare călătorii... Toate au zidit în valurile extinse ale cuvintelor ca niște ape curgătoare cel mai statornic și poetic dialog între popoare, până în forma lui ultimă de astăzi, cea sublimă, căci menirea lor este aceea de a păstra ce are mai bun fiecare dintre noi.

Și cât timp le vom îngădui să ne rămână alături și să vorbească lumii, avem pe deplin certitudinea că lumea nu se va stinge. Pentru că ne naștem cu ceva uimitor de oferit semenilor de pretutindeni și nimeni nu o poate mărturisi mai bine în dreptul nostru decât ele, cărțile...

În puține cuvinte, ca un modest haiku închinat cu majestuoase reverențe eternității, astfel se anină printre pilaștrii timpului povestea cărților, cântec ce ne duce spre ceva convingător și fabulos de impresionant. Singura poveste unde toate devin chemare și răspuns fără de vârstă sau vreo graniță, o odisee mereu încântătoare, mereu conjugată la timpul prezent, vie, unică și inseparabilă de marea odisee a omenirii. Revelatoare întâlniri cu sinele și cu alte conștiințe, cărțile...

Vederi ale adevărurilor și glasuri cu rezonanțe atemporale, iată darurile pe care istoria le-a așezat împreună în rostul lor pe când erau pietre, nisip, tăblițe de argilă. Cărțile, bunul universal cu neputință de-a fi vreodată înlocuit, determinant și onest în judecarea realităților imediate și a tainicelor epifanii, care au schimbat lumea „într-un limbaj divin pentru cei ce știu să-l înțeleagă” (Rene Guenon, Simboluri ale științei sacre).

 Cărțile, lucruri firești, însă unele ce tind deasupra tuturor să atingă stadiul de excepție printr-o expresivitate de mari adâncimi la așezarea gândului în cuvânt, cu trimiteri spre noi spații creatoare și de înaltă înțelegere a toate câte ne definesc pe pământ - el însuși „o oglindă a gândirii” în viziunea filosofică a romancierului Saul Bellow. Le așezăm înaintea oricăror călătorii, căci am fost zidiți să fim într-o neobosită căutare, fără să știm că orice formă de căutare este de fapt o căutare de sine, dintr-o nevoie de fantastic, de sens și de o altfel de frumusețe ce conduce spre schimbări de esenţă a întregii civilizaţii umane.

„O încăpere fără cărți este asemeni unui trup fără suflet”, afirma ilustrul orator al Romei antice, Marcus Tullius Cicero, iar filosoful grec Heraclit din Efes scria că „învățarea este singura constantă într-o lume plină de schimbări”, de unde avea să-și aibă rădăcina un vechi proverb oriental: „Pământul ne hrănește, cartea ne învață”.

Cărțile, simboluri ale dimensiunii culturale, dar și o uriașă formă de rezistență în fața seismelor din lăuntrul ori din afara noastră, care ne țin departe de curajul de-a visa la împlinirea lucrurilor extraordinare. Cărțile dau cuvintelor chipuri noi, indescriptibile, pentru că a scrie sau a citi o carte „este ca și când ai aprinde un foc”  (Victor Hugo), iar acest foc exprimă cel mai puternic puritatea fundamentală a sufletului.

Fiece carte înseamnă un nou început ca o primăvară după un îndelung îngheț și astfel ea devine „un univers în sine” (Jules Verne) ce își împlinește existența vrednică de menirea-i dată: să schimbe în lumină negurile din noi. Iată semnul că demiurgul cărții, scriitorul, este cu adevărat un „constructor de catapitesme de cuvinte, de turle și de sarcofagii de cuvinte”, precum îl descria Tudor Arghezi, cel care ne-a lăsat cea mai gingașă laudă adusă cărților de pretutindeni: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris...”

O, scriitorul... Emoțiile unui astfel de om intens în trăiri construiește cartea cu răbdare, iubire și o senină așezare interioară, asemeni dorului de casa părintească. În mâinile lui, cartea nu are doar grația vasului de porțelan sau magia șevaletului, ci devine o prezență vie a ordinii și onestității, prin mesajul ei. La rându-i, cartea ne construiește pe noi, cititorii, iar acesta este argumentul vocației celui care a scris-o, harul lui de a coborî prin cuvinte în mijlocul oamenilor, splendorile Paradisului sub toate formele lor: „Astfel sunt eu, o pană în suflarea lui Dumnezeu”, vorbea despre sine scriitoarea călugăriță germană Hildegard von Bingen.

Biblia sau Sfânta Scriptură. Ca un păstor prin văile cu crini, cum să nu freamăte sufletul când se poartă deasupra acestor pagini? Și cum să nu-și dorească a nu se mai întoarce pe urmele pașilor lăsate înainte spre a îmbrățișa doar adevărul ei? Pentru că ea nu reprezintă una dintre cărți, ci singura carte ce este lumii și temelie și culme, toiag înmugurit în mâna călătorului și Răsărit de-a lungul zărilor, unde toți vedeam numai apusuri târzii.

Este cartea ce nu ne judecă stângăciile, ci le îndreaptă, precum mama cei dintâi pași ai pruncului, căci toate cuvintele ei sunt semințe de bucurie și libertate, pace și nădejde, sfințenie și înțelepciune, ca o cetate zidită pe stâncă. Nu coboară înaintea noastră vinovății, ci milostivire și blândețe, nu schimbă nimic din ceea ce suntem și vrem să păstrăm, ci ne înmulțește talanții, așa cum dintr-o frumoasă iubire poate lua naştere o altă iubire mai adâncă.

O carte ale cărei rânduri au nevoie de un anume timp de meditație și de acea interiorizare iubită de Sfinții Părinți ai Bisericii, ei, marii creatori de scări spre Rai prin propriile lor cărți ca niște jertfe fără de sânge dăruite omenirii: „Când citești Sfânta Scriptură, nu trece cu vederea nici un cuvânt, căci fiecare iotă are ascunsă o taină și o putere duhovnicească”, ne îndeamnă Sfântul Efrem Sirul, iar părintele capadocian Sfântul Ioan Gură de Aur învață astfel: „Pentru aceasta, aveți nevoie să găsiți forța voastră în Sfânta Scriptură”.

Este forța menită să aprindă în oameni virtuți și atitudini noi, să le atingă inimile, făcând din ele jar supus focului ceresc și mai departe zămis­lind voința de-a ne transfigura pentru Cel iubit, întâlnit în paginile ei, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Scriptura este o oglindă curată în care Îl vedem pe Hristos”.

El, Însăși Viața ce odihnește în Sine frumu­sețea întregii creații, ne cheamă veșnic prin cuvintele dumnezeieștii Scripturi: „Eu sunt Lumina lumii, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii...” (Ioan 8, 12).

(Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” - Brăila)