Slujire monahală la începutul secolului XX în Sângeorz-Băi
După instalarea habsburgilor în Transilvania, românii ortodocşi au avut de suferit, însă flacăra credinţei pe aceste meleaguri a fost păstrată şi de călugării care au refuzat să se supună regimului şi au avut o neîntreruptă legătura cu credincioşii. Între aceştia se numără şi ieromonahii Antonie (Alexandru) şi Ioachim Bâznog din Sângeorz, Bistriţa-Năsăud.
Instalarea habsburgilor în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-lea, a produs schimbări profunde în viaţa politică şi bisericească a acestei provincii. Unirea cu Biserica Romei a produs o vie frământare în rândul maselor populare româneşti. Ca urmare a acestui fapt, s-a ajuns, ca la „Unirea cea mare“ de la 1 Decembrie 1918, pe Valea Someşului Mare (de la Nepos până la Şanţ), cât şi pe toată Valea Ilvei să nu mai existe nicio parohie ortodoxă.
„Armata de geniu“, călugării, au constituit de la început, cel mai greu domeniu de distrus din cadrul Bisericii Ortodoxe. Dacă s-a ajuns la renaşterea Ortodoxiei pe aceste meleaguri, o datorăm, în special, călugărilor de vocaţie care atrăgeau credincioşii, dovadă a refuzului faţă de regim şi a neîntreruptei lor legături cu credincioşii. Satele româneşti din Ţara Năsăudului au fost supuse, mai tot timpul, multor opresiuni din partea autorităţilor administrative şi bisericeşti, generând un fenomen cu caracter permanent şi continuu, emigrarea în masă în Bucovina. Acest fenomen a durat până în 1918. O anumită „uşurinţă şi ajutor“ acordate emigrării sângeorzenilor, este şi aşezarea din punct de vedere geografic a Sângeorzului (astăzi, Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud), care se învecinează cu Maramureşul, cu acces pe Valea Cormaia, dar şi cu Bucovina, prin Pasul Rotunda sau Pasul Grădiniţa, la o distanţă de aproximativ 40 de kilometri. În mod sigur, din Sângeorzul Român, au emigrat spre Bucovina, pentru a se călugări, mulţi locuitori.
Ieromonahul Antonie (Alexandru) Bâznog
Antonie, pe numele de botez Alexandru, s-a născut în 14 august 1866 în Sângeorzul Român, din părinţii Roman Bâznog, plugar, în vârstă de 24 de ani şi Maria Gagea, de 26 de ani, femeie de plugar. Locuinţa lor figura „Peste Apă“ la numărul 199.
Din statul de serviciu al evidenţelor Episcopiei Ortodoxe din Cluj din anul 1929 reiese faptul că în anul 1902 era monah, plecând la Muntele Athos, unde a stat opt luni, perioadă în care, la 17 martie 1902, este hirotonit preot de către arhiereul Ilarion la Mănăstirea Stavronichita, apoi se reîntoarce în ţară ca ieromonah. Până la 15 octombrie 1919 a stat fără funcţiune la casa proprie din Sângeorz-Băi.
Arhivele păstrează o adresă a acestuia către Mitropolia din Sibiu, încă din anul 1919, în care părintele Antonie Bâznog trimite un proces-verbal cu numele şi iscăliturile unor locuitori din Sângeorzul Român, în care s-a decis înfiinţarea unei parohii ortodoxe. Mitropolia recomanda ca pentru a aproba demersul, să se ţină un nou sinod local în care să se aleagă Comitetul şi Epitropia conform Statutului Organic, fără a alege în aceste corporaţii femei. Tot în acest sinod trebuia să se statornicească suma cu care va putea contribui parohia la susţinerea parohului. Toate acestea au rămas în stadiu de proiect până la reîntoarcerea acasă a celuilalt frate, ieromonahul Ioachim.
A funcţionat ca administrator parohial în Săcelul Maramureşului (aparţinând de Protopopiatul Dej) de la 15 octombrie 1919 până la 28 decembrie 1922. Începând cu această dată slujeşte în parohiile Feiurd-Pădureni şi Câmpeneşti, până pe la 1929, după care se mută în Chinteni unde a slujit până la trecerea la cele veşnice.
Ieromonahul Ioachim Bâznog
Ioachim, pe numele său de botez Ioan, s-a născut în 20 septembrie 1868 în Sângeorzul Român. În anul 1896 era călugăr în Muntele Athos, Schitul Lacu, iar în 1898 era ierodiacon în obştea monahală a Mănăstirii Râşca (Suceava).
În anul 1900 s-a întors iarăşi în Muntele Athos, la Mănăstirea Stavronichita, unde este făcut ieromonah de Episcopul Ilarion al Heriopolului, totodată primind recunoaşterea Patriarhului Ioachim al III-lea.
După o scurtă perioadă de timp (tot în anul 1900) mitropolitul de atunci al Ardealului, Ioan Meţianu, face demersurile necesare pe lângă Sfântul Munte, să fie lăsaţi călugări români, mai ales ardeleni, să se reîntoarcă în ţară, din cauza lipsei acute de propovăduitori ai Ortodoxiei pe meleagurile ardelene.
În perioada 1900-1915 a liturghisit, în clandestin, în comuna sa natală Sângeorzul Român, într-o casă sfinţită de dânsul, perioadă în care este condamnat la închisoare de autorităţile austro-ungare pentru o perioadă de trei luni, pe care o execută. În perioada 1915-1918 a fost înrolat cu forţa în cadrul armatei austro-ungare.
Din 1918 şi până în 1926 întreprinde toate demersurile necesare pentru reînfiinţarea Parohiei Ortodoxe, precum şi construirea unei noi biserici în comuna natală.
În paralel cu această perioadă şi continuând până în anul 1943, îl găsim într-o luptă acerbă cu autorităţile locale şi centrale administrative şi bisericeşti (atât cu cele greco-catolice, dar şi cu cele ortodoxe) privind slujirea şi reînvierea Ortodoxiei. A trecut la cele veşnice la data de 26 aprilie 1943 şi a fost înmormântat, cu ceremonialul prevăzut pentru călugări, în data de 28 aprilie, în prezenţa a peste o mie de oameni, participând chiar şi membrii din clerul greco-catolic alături de intelectualii din localitate.