Smerenia, liantul care unește pe cei diferiți

Smerenia constituie una dintre culmile vieții duhovnicești care este atinsă foarte rar, în special pentru că îi preferăm adesea patima mândriei. Însă fiecare dintre noi trebuie să se străduiască să o aibă, pentru că nu va reuși niciodată să se cunoască pe sine fără aceasta. Călăuza noastră spirituală în înțelegerea mai profundă a smereniei este Cuviosul Ioan de la Valaam, un viețuitor care a trăit în mare măsură în secolul XX și care ne-a lăsat ca zestre duhovnicească o serie de scrisori simple la prima vedere pentru cei superficiali, dar profunde pentru cei care le citesc cu de-amănuntul.

Uneori ne gândim că smerenia constă într-o serie de plecăciuni, vorbe umile și, eventual, o simțire superficială a propriilor păcate. Însă smerenia aceasta este una falsă, care-i înșală nu numai pe cei din jur, ci și pe cel care o are.

Vederea propriilor neajunsuri, prima treaptă a smereniei

Atunci când o credincioasă i-a scris că, după o lungă perioadă de timp în care a făcut tot ceea ce i-a stat în putință să Îi placă lui Dumnezeu, tot nu are o simțire profundă, Cuviosul Ioan de la Valaam i-a răspuns: „Îmi scrii că de 25 de ani citești, asculți și te hrănești cu cuvântul lui Dumnezeu, dar «fără nici un folos». Și ce folos vrei să ai? Ori vrei să te vezi bună în toate și sfântă? Asemenea lucruri sunt cu neputință în viața duhovnicească. Fii mulțumită de faptul că îți vezi neajunsurile. Prin aceasta vine măcar într-o mică măsură smerenia. Iar căderile și patimile ne smeresc foarte mult eul nostru” (Cuviosul Ioan de la Valaam, „Raiul văzut din chilie”, trad. Oxana Toporcean, București, Ed. ­Sophia, 2007, p. 174). Așadar, orice cădere în păcat constituie un prilej de smerire a eului nostru trufaș și egoist și este bine ca, de vreme ce încă nu am crescut duhovnicește, să ne cunoaș­tem adevărata noastră stare. Mai bine să vezi toate păcatele tale, decât să te împăunezi cu virtuți pe care nu le-ai gustat nici un moment decât în închipuirea ta. Mulți credincioși se grăbesc să afirme că au ajuns repede la un nivel duhovnicesc înalt, însă această creștere este una artificială și falsă și nu constituie nimic altceva decât rodul mândriei. De altfel, dacă vrem să știm măsura noastră corectă în viața duhovnicească trebuie să ne gândim în primul rând la câte păcate avem, nu la câte virtuți am ajuns. Cuviosul Ioan de la Valaam spunea: „Să nu te întristezi și să nu tinzi înainte de vreme la un nivel mai înalt, căci în viața duhovnicească salturile nu-și au locul și totul ar trebui să decurgă în mod treptat și cu răbdare […]. Munca trebuie să fie a noastră, însă succesul depinde de hărăzirea lui Dumnezeu. Nu pentru truda noastră, ci după măsura smereniei, Dumnezeu ne hărăzește, iar în persistarea binefacerilor nu ne putem conduce după propria voință, ci doar de harul lui Dumnezeu” (Cuviosul Ioan de la Valaam, „Raiul văzut din chilie”, pp. 72-73). Astfel, suntem datori să lucrăm cele bune în viața noastră, dar, în egală măsură, trebuie să fim conștienți că răsplata vine numai din mâna Domnului și numai la momentul potrivit, astfel încât să fim feriți de căderea în patima mândriei.

Teama de mândrie, a doua treaptă a smereniei

Dacă ne temem de mândrie, acest fapt arată că sufletul nostru încearcă să se ferească de orice prilej prin care poate cădea în această patimă atât de subtilă, care-i doboară și pe cei avansați duhovnicește. Însă cei care nu se tem de mândrie suferă din pricina ei în interiorul lor fără a-și da seama absolut deloc de ceea ce-i luptă sufletește. În plus, adesea, aceștia își strigă nemulțumirea față de Dumnezeu și de oameni pentru că nu le place propria lor persoană și nu-i plac nici pe cei din jur așa cum au fost creați. Se declară ca având multe păcate, dar nu reușesc să arate decât că le iubesc mai mult decât iubesc virtuțile. Atunci când sunt certați, se mânie îngrozitor. Când sunt nedreptă­țiți, nedreptățesc și ei. Când sunt nemulțumiți, pun toată vina asupra celorlalți, niciodată asupra lor. Toate acestea sunt semnele mândriei. Însă toate aceste manifestări sunt, totodată, prilejuri de smerire. Astfel, Cuviosul Ioan de la Valaam îi spunea unei credincioase: „Eu am aceleași neputințe ca și tine: sunt leneș, lipsit de voință și sfios, însă nu gândesc ca tine, că ar fi o pedeapsă de la Dumnezeu. Toate acestea ne sunt de mare folos, pentru că de aici se naște smerenia. Este necesară o mare teamă față de mândrie, de încrederea în propriile puteri și de slava deșartă, pentru că de acestea n-au fost scutiți nici chiar sfinții lui Dumnezeu” (Cuviosul Ioan de la Valaam, „Raiul văzut din chilie”, p. 144). Dacă ne gândim bine, ne dăm seama că atunci când nu ne temem de patimi, suntem înrobiți foarte puternic de acestea. Cine nu-și păzește sufletul cu grijă îl transformă într-o pradă ușoară pentru gândurile demonice. Apoi, gândurile demonice pun stăpânire pe noi și ne conduc la săvârșirea faptelor rele, iar repetarea faptelor rele ne conduce la înrobirea în slujirea patimilor.

Cei smeriți pot fi înțeleși doar de cei asemenea

Probabil că nu este nimic mai greu decât să te simți neînțeles. Cu toate că oamenii duhovni­cești au fost iubiți de mulți, au fost înțeleși de foarte puțini. Ei nu au avut prea mulți prieteni cărora să le împărtășească toate trăirile și simțirile lor pentru că puțini sunt cei care pot atinge culmile sfințeniei și pot înțelege tot ce se întâmplă în sufletul celor care au biruit patimile. De aceea, Cuviosul Ioan sfătuia una dintre credincioasele care-i scria să aibă grijă cui îi împărtășește trăirile sale: „Când ne referim în scrisori la neputințele ome­nești, nu o facem ca să-i judecăm, ci, pur și simplu, ca să-i ajutăm pe oameni să aibă o practică duhovnicească. Să nu vor­bești cu nimeni care nu are o formare duhovnicească, mai bine rabdă. Și să te ferească Dumnezeu să-ți mărturisești trăirile duhovnicești și păcatele. Trebuie să discuți doar cu cel care are gânduri asemănătoare cu tine” (Cuviosul Ioan de la Valaam, „Raiul văzut din chilie”, pp. 111-112). Însă cei care au gânduri asemănătoare cu noi nu sunt ușor de găsit. Nu pentru că am fi noi sfinți, iar ceilalți păcătoși, ci pentru că atunci când împărtășești cu altul doar gânduri pătimașe, nu ai nici un folos dacă i le împărtășești. Așadar, este greu să găsești pe cineva cu care să te potrivești în gânduri bune. Unul pre­țu­ieș­te mai mult postul, altul iubește rugăciunea, altul încurajează milostenia, însă s-ar putea să nu se înțeleagă dacă vor vorbi despre viața duhovnicească, pentru că lucrarea lor cea mai de seamă este diferită. Postitorul vrea ca oamenii să se înfrâneze, rugătorul vrea ca ei să participe la slujbe, iar milostivul, ca toți să se implice în acte caritabile. Cu toate că sunt în­fră­țiți, ei ar putea să nu se înțelea­gă unul cu celălalt, însă, dacă vor avea smerenie, vor putea măcar să aprecieze ceea ce face celălalt, pentru că smerenia este liantul care ne leagă reciproc, cu toate că suntem uneori atât de diferiți.