Canonizarea nu are statut de conferire, ci de recunoaștere a stării de sfințenie a unei persoane. Pentru mărturisirea credinței în Hristos, cu prețul vieții, Martirii Brâncoveni au fost canonizați de către Sf
„Adânc pe adânc cheamă”: semantica unui cuvânt biblic între traducere și exegeză
Unele cuvinte ale Sfintei Scripturi ajung la noi însoțite de istoria propriei lor interpretări. Rostite în rugăciuni și explicate în scrierile Sfinților Părinți, ele dobândesc o valoare pe care simpla indicare a unui echivalent lexical nu o poate restitui integral.
Un asemenea cuvânt este „adâncul” din versetul „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Psalm 41, 9, în numerotarea românească; 41, 8 în Septuaginta). Dincolo de forța imaginii, formula ridică o problemă filologică precisă: în ce măsură două cuvinte apropiate prin semnificație pot fi substituite atunci când unul dintre ele a devenit purtătorul unei tradiții scripturistice și exegetice?
Textul Septuagintei, ἄβυσσος ἄβυσσον ἐπικαλεῖται, se regăsește în latina biblică sub forma Abyssus abyssum invocat. Contextul imediat este acvatic: căderile de ape, talazurile și valurile dau expresie încercării celui care se roagă. Psalmul începuse prin dorirea izvoarelor și prin setea după Dumnezeul Cel viu; acum, apa apare ca putere copleșitoare. Chemarea dintre adâncuri aparține acestei reprezentări a tulburării, în interiorul unei rugăciuni care stăruie în speranță.
Din punct de vedere gramatical, formula greacă prezintă o construcție în care același substantiv apare succesiv la nominativ și la acuzativ: ἄβυσσος, subiectul chemării, și ἄβυσσον, complementul de obiect. Latina păstrează această structură prin abyssus și abyssum. Repetiția nu este, așadar, numai un procedeu stilistic, poliptoton, ci exprimă o relație între două realități desemnate prin același cuvânt. Identitatea lexicală nu anulează distincția sintactică: un adânc cheamă un alt adânc. În română, construcția „adânc pe adânc cheamă” conservă repetiția și face perceptibilă, prin marcarea complementului de obiect prepozițional, personificarea implicată de verb.
Istoria grecescului ἄβυσσος adaugă acestei observații o precizare etimologică importantă. Pierre Chantraine discută termenul în legătură cu prefixul privativ ἀ-, care exprimă absența unei însușiri. Forma ἄβυσσος este explicată prin raportare la βυσσός, astfel încât sensul compusului este, în primul rând, acela de „fără fund”, nu pur și simplu de „foarte adânc”. Chantraine arată că βυσσός trebuie înțeles aici mai curând ca „limită” decât ca „profunzime” sau „abis” (Dictionnaire étymologique de la langue grecque, s.v. ἀ- și βυθός/βυσσός, pp. 1, 201). Distincția este semnificativă: cuvântul nu exprimă numai o dimensiune considerabilă, ci imposibilitatea de a-i atinge sau determina limita inferioară. Trecerea de la adjectivul privativ la substantivul biblic constituie astfel o etapă importantă a istoriei semantice: ceea ce este caracterizat prin absența limitei ajunge să fie numit ca o realitate în sine.
Latinescul abyssus continuă această istorie printr-un împrumut lexical. În Dictionnaire étymologique de la langue latine, Alfred Ernout și Antoine Meillet îl înregistrează ca provenind din grecescul ἄβυσσος, cu sensul de „abis”, și precizează că termenul nu este atestat în latină înaintea scrierilor Părinților Bisericii; spre deosebire de o parte importantă a vocabularului acvatic moștenit, abyssus intră în uzul latin cunoscut prin intermediul culturii creștine.
O schimbare de traducere face deosebit de vizibilă problema. În studiul The New Latin Psalter: its diction and style, Christine Mohrmann compară vocabularul tradițional al Psaltirii latine cu opțiunile traducerii publicate în 1945. Printre exemple se află înlocuirea expresiei Abyssus abyssum invocat prin Gurges gurgitem vocat. Cercetătoarea observă că abyssus, împrumut scripturistic, dobândise foarte devreme în uzul creștin o valoare solemnă, aproape sacră. Fericitul Ieronim îi recunoscuse valoarea poetică și îl păstrase inclusiv în Psaltirea sa tradusă după textul ebraic. Noua versiune îl înlocuiește, în diferite pasaje, prin gurges, profunda sau ima (Christine Mohrmann, Études sur le latin des chrétiens, II, Roma, 1961, p. 121).
Discutând sinonimia, Mohrmann arată că identitatea conținutului conceptual nu presupune echivalența deplină a cuvintelor. Diferențele dintre termeni pot ține de registrul social, de apartenența la un limbaj de grup sau de valoarea afectivă. În consecință, cercetarea sinonimelor trebuie să urmărească și locul lor în structura istorică a limbii, dincolo de delimitarea unor nuanțe de definiție (pp. 25-26). Originea lexicală nu determină definitiv sensul unui termen.
Istoria exegezei permite examinarea acestei diferențe. Ea arată ce întrebuințări primește cuvântul și în ce fel imaginea adâncului intră în argumentația teologică. Trebuie păstrată însă distincția dintre semnificația unui termen și referentul pe care i-l atribuie o interpretare. O identificare alegorică nu constituie, prin ea însăși, o nouă definiție de dicționar. Tocmai relația dintre aceste niveluri face fecundă cercetarea filologică a textelor patristice.
Sfântul Ambrozie al Milanului oferă un exemplu în tâlcuirea Psalmului 35. Comentând profunzimea judecăților dumnezeiești, el introduce formula Abyssus abyssum invocat și o explică prin raportul dintre Scriptura Vechiului Testament și cea a Noului Testament. Chemarea se îndreaptă spre desăvârșirea sfințirii și plinătatea harului. Imaginea acvatică este astfel integrată unei lecturi despre unitatea revelației (Explanatio psalmi XXXV, 18, 6).
Sf. Ambrozie dezvoltă aceeași interpretare în De interpellatione Iob et David, IV, 4, 18. Legea vestește Evanghelia și așteaptă împlinirea în Hristos; cele două Testamente aparțin aceleiași Înțelepciuni. „Căderile de ape” desemnează, în lectura sa, profunzimea cuvintelor și puterea grăirii cerești, revărsate asemenea ploii. Sensul pastoral decurge din această unitate: Hristos și Scriptura dumnezeiască sunt adăpostul omului în încercări.
Prin urmare, abyssus nu ajunge aici să însemne lexical „Testament”. Ambrozie atribuie celor două adâncuri referenți scripturistici într-un act de interpretare spirituală. El lucrează cu posibilitatea imaginii de a exprima o profunzime care cere să fie cercetată și care își descoperă sensul prin raportare la o altă profunzime. Relația dintre adâncuri devine astfel o reprezentare a concordanței dintre Testamente.
În lumina analizei etimologice, această interpretare capătă o semnificație suplimentară. Dacă forma greacă ἄβυσσος exprimă în alcătuirea sa ideea de lipsă a limitei, exegeza ambroziană valorifică mai ales posibilitatea imaginii de a desemna o profunzime care depășește înțelegerea imediată. Nu este necesar să presupunem că Ambrozie reconstruia explicit etimologia greacă a termenului. Se poate observa însă o convergență între disponibilitatea semantică a imaginii și întrebuințarea sa teologică. Profunzimea Scripturii nu este tratată ca o simplă dimensiune, ci ca o realitate a cărei înțelegere se deschide progresiv, prin relația dintre cele două Testamente.
La Fericitul Augustin, aceeași formulă susține o lectură antropologică și eclezială. În Enarrationes in Psalmos 41, 13, întrebarea privește inima omului: faptele și cuvintele sunt accesibile observației, însă gândirea și voința lăuntrică rămân greu de pătruns. Omul poate ignora chiar propria slăbiciune, așa cum Petru nu prevedea lepădarea atunci când își afirma statornicia.
Fericitul Augustin explică apoi chemarea dintre adâncuri prin vestirea credinței de către un om altui om. El precizează sensul lui invocare în acest context prin ad se vocare, „a chema către sine”, distingându-l de invocarea lui Dumnezeu. Propovăduitorul însuși este un adânc, iar cuvântul său rodește în măsura în care transmite glasul dumnezeiesc (Enarrationes in Psalmos 41, 13).
Tâlcuirea augustiniană face vizibilă participarea sensului lexical la construcția exegetică. Profunzimea greu de pătruns oferă punctul de sprijin pentru descrierea interiorității; actul chemării permite trecerea la comunicarea credinței. Imaginea este dezvoltată printr-o argumentație care explicitează succesiv termenii și relația dintre ei. Exegeza se întemeiază astfel pe resursele semantice ale formulei, pe care le pune în legătură cu alte locuri ale Scripturii și cu experiența vieții creștine.
Merită observat că, în această interpretare, Fericitul Augustin nu explică numai substantivul abyssus, ci și verbul invocat. Formula biblică este examinată ca structură semantică, în care numele și acțiunea se luminează reciproc. Adâncul nu reprezintă doar ceea ce rămâne ascuns privirii, ci și subiectul unei chemări îndreptate spre un alt adânc. Astfel, construcția gramaticală a versetului participă la dezvoltarea exegetică: relația dintre subiect și complementul său devine, în lectura augustiniană, relația dintre două interiorități omenești unite prin transmiterea cuvântului dumnezeiesc.
Aici își arată întreaga greutate observația lui Mohrmann. Evaluarea unei substituții lexicale cere atenție atât la sensul imediat, cât și la registrul limbii și la istoria întrebuințării. Cuvântul biblic trăiește în propoziția care îl cuprinde, dar și în textele care îl reiau. Traducerea și exegeza sunt distincte; transmiterea îndelungată a Scripturii le pune însă într-o relație pe care cercetarea filologică trebuie să o descrie.
Românescul „adânc” primește această moștenire prin rostirea psalmului și prin lectura lui în Biserică. În el rămâne auzită puterea apelor care îl copleșesc pe cel încercat; prin tâlcuirea Părinților, imaginea se deschide către unitatea Scripturii și către taina persoanei. „Adânc pe adânc cheamă” păstrează astfel densitatea unui cuvânt a cărui istorie unește experiența rugăciunii cu efortul înțelegerii. Cercetarea sensului său ne apropie de felul în care Biserica a învățat să citească, să transmită și să trăiască textul biblic.



.jpg)


