Smerenia - temelia rugăciunii adevărate
Predică tematică la Duminica Vameşului şi a Fariseului (Luca 18, 10-14)
Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au dus la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Perioada Triodului, ca timp de intensificare a rugăciunii smerite, a pocăinţei sincere şi a iubirii milostive, începe cu Duminica Vameşului şi a Fariseului. Evanghelia acestei Duminici pune în contrast două feluri de rugăciune: rugăciunea fariseului, mândru de faptele sale bune şi aspru judecător al celor păcătoşi, pe de o parte, şi rugăciunea vameşului, care întru multă smerenie se căieşte de faptele sale rele şi cere lui Dumnezeu iertare pentru ele. Concluzia Evangheliei este că rugăciunea păcătosului smerit este mai de preţ decât rugăciunea dreptului mândru, deoarece "oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Luca 18, 14), adică cel se mândreşte va fi umilit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat.
Întrucât Evanghelia acestei Duminici scoate în evidenţă importanţa smereniei ca fiind temelia rugăciunii adevărate pe care o ascultă şi o împlineşte Dumnezeu, este folositor să vorbim mai pe larg despre smerenie - dar al lui Dumnezeu şi virtute principală a vieţii creştine.
Smerenia - dar al lui Dumnezeu şi virtute a sfinţilor
Smerenia este darul sau medicamentul divin pentru vindecarea omului de patima mândriei ca iubire de sine pătimaşă sau patologică. De asemenea, smerenia este starea de sănătate a sufletului în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Din iubire de sine, nerecunoştinţă şi neascultare faţă de Dumnezeu - Creatorul său, satana, diavolul sau Lucifer a căzut din starea de smerenie şi lumină în starea de mândrie şi întuneric, împreună cu ceilalţi îngeri asemenea lui (cf. Isaia 14, 12; Luca 10, 18), a produs dezordine şi decădere spirituală în lumea cerească a îngerilor şi astfel a intrat păcatul în lumea creată. Tot din egoism sau iubire pătimaşă de sine şi uitare de Dumnezeu, primii oameni, Adam şi Eva, fiind ispitiţi de diavol, au căzut din starea de smerenie şi ascultare de Dumnezeu în starea de mândrie şi neascultare, deoarece au dorit să fie ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, rupând legătura de iubire cu Dumnezeu, Dătătorul vieţii şi al tuturor binefacerilor pentru om.
Prin urmare, păcatul mândriei şi păcatul neascultării, ca stări contrare smereniei, au provocat moartea spirituală şi apoi moartea trupească a omului, care nu mai poate dobândi viaţa veşnică decât prin harul lui Hristos, deoarece "plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 6, 23).
Voind să ridice firea noastră umană cea căzută în păcat şi moarte, Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, S-a smerit pe Sine, a coborât din ceruri şi S-a făcut om, luând astfel chip de rob, adică Împăratul Cel veşnic şi necuprins al cerurilor devine om, pământean, ca pe oameni să-i înveţe smerenia şi ascultarea de Dumnezeu şi să-i vindece de păcat şi moarte şi să-i înalţe la cer dăruindu-le prin harul Său viaţă veşnică în iubirea Preasfintei Treimi.
Prin tot ceea ce a învăţat şi a făcut, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că smerenia este calea cea mai bună care ne duce la mântuire, adică la împăcarea omului cu Dumnezeu şi la odihna lui în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, Hristos Domnul zice: "…Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Prin smerenia desăvârşită şi ascultarea deplină faţă de Dumnezeu-Tatăl, Hristos Iisus, Noul Adam, a vindecat firea umană de urmările păcatului neascultării lui Adam cel vechi. De aceea, smerenia jertfelnică a lui Hristos este răsplătită de către Dumnezeu cu o preaslăvire a Sa în cer şi pe pământ. Acest adevăr central al tainei iubirii smerite a lui Hristos îl mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel în epistola sa către Filipeni, când spune că Hristos "S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume; ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl" (Filipeni 2, 8-11).
Pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu şi a-i mântui, harul ascultării smerite şi jertfelnice al lui Hristos se dăruieşte prin Duhul Sfânt şi oamenilor care cred cu tărie în Hristos, se roagă Lui necontenit şi împlinesc poruncile Lui în viaţa lor. Astfel, pildă de ascultare smerită desăvârşită vedem mai întâi în Fecioara Maria, Maica Domnului Hristos, urmată de Sfinţii Apostoli, Sfinţii Mucenici, Sfinţii Cuvioşi şi de toţi ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu. Din viaţa şi lucrarea sfinţilor înţelegem că sfinţenia este în primul rând smerenie. De ce? Pentru că smerenia este starea duhovnicească a sufletului omului care recunoaşte permanent că toată viaţa omului, toată binefacerea primită de el şi toată fapta cea bună săvârşită de el sunt darul lui Dumnezeu, şi nicidecum vreun merit propriu egoist. Astfel, numai omul cu adevărat smerit, care este liber de eul propriu, poate fi total transparent iubirii smerite a lui Hristos şi permanent în comuniune cu Hristos cel Smerit şi Milostiv.
Din acest motiv, Sfinţii Apostoli îndeamnă pe creştini să cultive smerenia în tot timpul vieţii lor: "Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi" (Romani 12, 16; vezi şi Efeseni 4, 1-2; Coloseni 3, 12-13; I Petru 3, 8). Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii arată, de asemenea, valoarea nepreţuită a smereniei: "Cel ce voieşte să afle adevărata odihnă a sufletului său, să înveţe smerita cugetare şi va vedea că în ea este toată bucuria şi toată slava şi toată odihna" (Avva Dorotei, în Fil. rom. Vol. IX, Bucureşti (Patriarhie), 1980, p. 483); "Smerenia face pe om locuinţa lui Dumnezeu; iar din locuinţa aceasta sunt alungaţi demonii odată cu patimile. Şi omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plină de sfinţenie, de curăţie şi de har" (Calist şi Ignatie Xantopol, în Fil. rom. Vol. VIII, Bucureşti (Patriarhie), 1979, p. 121). În acest sens, smerenia este în primul rând dar al lui Hristos împărtăşit oamenilor prin Duhul Sfânt, care trebuie însă cultivat prin rugăciune şi post, prin milostenie şi cinstire a semenilor noştri mai mult decât ne preţuim pe noi înşine, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuşi" (Filipeni 2, 3). De mare folos este şi cunoaşterea darului şi virtuţii smereniei din vieţile sfinţilor care au suferit mult pentru Hristos şi care au biruit patima mândriei prin tăierea voii proprii, prin ascultarea de părintele duhovnicesc, prin îndurarea umilirii de către alţii şi a necazurilor, prin multe nevoinţe, urmând astfel smereniei lui Hristos.
Binefacerile smereniei pentru viaţa creştină
Aceste binefaceri sunt multiple, minunate şi ele privesc viaţa tuturor oamenilor. Amintim aici doar câteva dintre acestea.
Smerenia este necesară pentru ca rugăciunea să fie bineplăcută lui Dumnezeu şi ascultată de El. Rugăciunea unită cu smerenia este starea de comuniune sau legătură vie a omului cu Dumnezeu, prin care omul primeşte în sufletul său iubirea milostivă şi smerită a lui Dumnezeu, iar această iubire sfântă aduce pace şi bucurie în suflet. Însă rugăciunea care nu se săvârşeşte în stare de smerenie nu aduce pace sfântă şi bucurie curată în sufletul omului. Cu alte cuvinte, dacă rugăciunea nu este însoţită de smerenie, ea devine rugăciune egoistă, mai mult afirmare de sine decât laudă adusă lui Dumnezeu, mai mult rugăciune rituală decât relaţională, mai mult acţiune externă decât comuniune intimă. De ce? Pentru că numai în stare de smerenie sufletul devine liber de propriul egoism şi se poate întâlni cu iubirea smerită a lui Hristos, umplându-se şi luminându-se de această iubire, întrucât Dumnezeu celor smeriţi le dăruieşte har, iar celor mândri le stă împotrivă (cf. Iacov 4, 6).
Aşadar, numai rugăciunea smerită îl ajută cu adevărat pe credincios să sporească în iubirea sa smerită faţă de Dumnezeu şi de oameni şi să cultive în viaţa lui smerenia lui Hristos şi a sfinţilor Lui.
Smerenia este necesară pentru a spori în iubire curată faţă de oameni, deoarece fără smerenie iubirea omului faţă de semenul său devine în scurt timp posesivă, dominatoare sau chiar umilitoare pentru cel ce o primeşte.
Fără smerenie şi iubire sinceră, fapta bună de ajutorare a aproapelui nostru devine repede o faptă interesată, egoistă, întrucât poate fi umbrită de dorinţa noastră egoistă de a fi apreciaţi sau lăudaţi pentru ea. În acest sens, smerenia este şi o armă puternică împotriva diavolului care îndeamnă pe oameni la mândrie şi iubire egoistă de sine, alungând astfel iubirea milostivă şi smerită a omului faţă de semenii săi.
Smerenia este necesară pentru armonia vieţii în familie, în Biserică şi în societate. Acolo unde nu este cultivată smerenia împreună cu sinceritatea, slăbeşte iubirea adevărată între oameni şi se intensifică patimile egoiste izvorâte din mândrie, lăcomie şi dorinţă de stăpânire. Fără smerenie, oamenii ajung repede la neascultare şi neîncredere reciprocă, la neînţelegere, ceartă, invidie, răzvrătire, violenţă verbală şi fizică, nedreptăţi şi dezechilibre comunitare şi sociale. Chiar şi în viaţa Bisericii lipsa iubirii smerite produce tulburare şi slăbeşte pacea inimilor.
Deşi smerenia este în primul rând un dar şi o virtute în viaţa unei persoane, totuşi ea este şi o binefacere pentru familie, comunitate şi societate în general, deoarece omul smerit şi sincer este făcător de pace, iubitor de adevăr şi dreptate, milostiv şi martor al iubirii smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Iată un exemplu. Vorbind despre modul cum poate fi practicată smerenia în familie, părintele Sofian Boghiu, într-o conferinţă din 25 martie 1999, spunea: "Soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul faţă de altul, să nu se jignească unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor. Se întâmplă în familii ca tata să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de ruşine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte în jurul lui, iar acest dezacord între mamă şi tată este un dezastru pentru el. Smerenia înseamnă în primul rând bună-cuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă luptă împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor".
Necesitatea de-a discerne între smerenia reală şi smerenia aparentă este subliniată de toţi părinţii duhovniceşti care observă că uneori smerenia poate fi doar mimată de unii de dragul de-a fi apreciat de alţii, folosind semne exterioare, fără ca ea să fie o stare reală a sufletului. În acest sens, părintele Sofian Boghiu spunea, în aceeaşi conferinţă despre smerenie: "Sunt unii care mimează smerenia: sunt tăcuţi, cuviincioşi, respectuoşi, dar te lucrează pe ascuns; te vorbesc de rău, te hulesc şi răutatea ascunsă din inima lor alungă acest duh al Mântuitorului Care zice: "Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima". În cazul Mântuitorului e vorba de o smerenie interioară, plină de sinceritate, de curăţie. Însă smerenia aceasta (mimată), numai a gurii, nu are nici o valoare, dimpotrivă, înjoseşte virtutea smereniei". De asemenea, părintele Sofian face şi o distincţie între umilinţă ca umilire şi smerenie: "Între umilinţă şi smerenie este o apropiere, pentru că prin umilinţă vine smerenia, dacă umilinţa este acceptată din interior. Mântuitorul a fost umilit, a fost umilit de oameni; dar a fost şi smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei şi al dragostei Lui. Dacă nu este acceptată umilinţa, apare o revoltă în noi. Dacă este acceptată umilinţa, devine smerenie şi atunci e unită şi cu rugăciunea şi te rogi pentru duşmanul tău care te-a umilit. Dacă ajungi la această stare, ai smerenia şi o porţi înaintea lui Dumnezeu".
Într-o societate care cultivă în mod exacerbat dorinţa de avere, putere şi plăcere, în care imaginea publică a omului contează mai mult decât chipul interior al sufletului său pe care-l cunoaşte doar el şi Dumnezeu, este dificil să cultivi smerenia şi să convingi pe alţii că aceasta este o forţă spirituală care pacifică patimile egoiste şi o binefacere, şi nicidecum o slăbiciune şi o pagubă. Totuşi, criza actuală a iubirii sincere şi generoase din familie şi din societatea secularizată confirmă că o societate narcisistă, obsedată de consum şi de distracţii, care cultivă mai mult individualismul autosuficienţei decât comuniunea generozităţii, nu aduce pace şi bucurie în sufletele oamenilor şi nici armonie în relaţiile dintre ei, ci mai degrabă tulburare şi confuzie, violenţă şi deznădejde, indiferentism şi lipsă de solidaritate umană.
Însă, în orice loc şi în orice timp s-ar afla, creştinul adevărat care iubeşte pe Hristos cel Răstignit şi Înviat, cel Smerit şi Înălţat întru slavă, simte, mai ales în rugăciune, şi trăieşte în practică adevărul că smerenia este începutul şi încoronarea iubirii sfinte şi a fericirii omului. Smerenia îl face pe om realist şi capabil de iubire curată, fiindcă îl eliberează de iluziile mândriei şi de lanţurile patimilor egoiste.
În concluzie, smerenia îl ajută pe om să înţeleagă că întreg universul şi viaţa omului pe pământ sunt darul lui Dumnezeu cel Milostiv şi Smerit, iar viaţa veşnică şi fericirea veşnică se dobândesc prin credinţă tare, rugăciune smerită şi fapte ale iubirii sincere şi milostive, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.