Smerenia umanităţii

29 octombrie 1929. Crahul bursei din New York. Chiar mândra Americă, cu o economie de sine stătătoare, autosatisfăcătoare, un fel de paradis terestru al omului capitalist, obişnuită să fie independentă de seismele financiare din Europa, a fost locul epicentrului crizei economice interbelice. Cunoaşterea economică cuprindea fluctuaţiile pieţei şi ritmul de 7-10 ani la care se aştepta o uşoară criză. După astfel de situaţii, economiile aveau să se relanseze, fenomene ce semănau cu perioadele de slabă recoltă a fermierilor. Cu toate acestea, efectele crizei au fost imposibil de imaginat. În perioada 1932-1933, cea mai grea a recesiunii, şomajul se prezenta astfel: 22% - Marea Britanie, 24% - Suedia, 27% - SUA, 44% - Germania. Doar Germania, cu preţul orientării spre nazism, avea să elimine şomajul în scurt timp.

Într-o lume afectată de război, preţurile s-au prăbuşit, iar economiile populaţiei au dispărut instantaneu. Scăderea preţurilor la produsele primare demonstra faptul că cererea nu putea ţine pasul cu puterea şi capacitatea de producţie. Toate economiile ţărilor care depindeau de exporturi de materie primă (în special cele din America de Sud şi Europa Centrală şi de Sud-Est) au căzut. Pentru fermierii care depindeau de piaţă, consecinţe au fost ruina şi obligaţia de a se reorienta spre producţia de subzistenţă. În timpul recesiunii, guvernele au început să subvenţioneze agricultura garantând preţurile produselor, cumpărând surplusurile sau chiar plătindu-i pe fermieri ca să nu producă pe o anumită perioadă de timp. Brazilia a devenit vestită pentru că producătorii de cafea, neavând unde să mai vândă, au ars cafeaua în loc de cărbune în locomotive. O altă cauză importantă a marii crize economice a reprezentat-o obligarea Germaniei la plata unor sume uriaşe ca reparaţii ale Primul Război Mondial. Economistul britanic J.M.Keynes contesta noua ordine economică stabilită prin Tratatul de la Versailles. El considera că, fără ajutor financiar pentru marele învins şi vinovat al conflagraţiei mondiale, refacerea civilizaţiei şi economiei liberale stabile în Europa va fi imposibilă. S-a preferat ţinerea Germaniei într-o continuă stare de slăbiciune ca o garanţie a securităţii celorlalte state. Capitalismul european însuşi a avut de suferit întrucât principal partener de import şi export ajunseseră SUA. La rândul lor, SUA au oprit infuzia de capital în 1929, proclamând prăbuşirea oficială a întregului sistem economic mondial. Pe acest fond, anii â30 au fost anii de explozie a industriei media, cinematografele au crescut ca nişte palate de vise în oraşele cenuşii în care domnea şomajul, oamenii având un mod ieftin de a-şi petrece timpul. Contestarea unei ordini – liberalismul Episodul cel mai dramatic din istoria capitalismului a fost distrugerea liberalismului economic în anii â30. În 1931, Marea Britanie a abandonat comerţul liber, care fusese pentru englezi ceea ce Constituţia SUA era pentru identitatea naţională a americanilor. Acest gest a subliniat caracterul dramatic al grabei statelor de a recurge la măsuri de autoprotecţie împotriva unei economii mondiale aflate în mare încurcătură. În SUA, spre exemplu, un tărâm al liberalismului, asigurarea de şomaj nu fusese încă inventată. Abia în 1935 este votată Legea securităţii sociale, iar ţările nordice impun modelul de Stat al bunăstării. Mai simplu spus, statele au acordat prioritate aspectului social, în detrimentul celui economic. Măsuri insuficiente, deoarece primejdiile izvorâte din reflecţia politică asupra injustiţiei sociale au dus la accentuarea radicalizării stângii (comunismul) şi a dreptei (naţional-socialismul german). Comuniştii, socialiştii şi radicalii au fost înclinaţi să privească epoca crizei globale drept agonia finală a sistemului capitalist. Capitalismul, susţineau ei, nu-şi mai permitea luxul să conducă prin intermediul democraţiei parlamentare, cu respectarea libertăţilor şi a libertăţii pieţei. Consecinţa cea mai sinistră a fost instaurarea regimurilor totalitare în Japonia (1931) şi Germania (1933). Pe măsură ce fascismul şi tentaţiile sale creşteau, pacea, stabilitatea socială şi valorile liberalismului burghez de secol XIX se prăbuşeau. Acestea valori, comune cu cele europene de astăzi, erau neîncrederea în dictatură, libertatea votului, cea de expresie, cea a presei etc. În anii '30 deja 17 state europene desfiinţaseră votul liber. Ce mai însemna economia de piaţă pentru susţinătorii liberalismului economic, când previziunile lui Marx părea să fie adevărate, mai ales că URSS părea imună la catastrofă? Între individualismul liberal, autorul crizei economice, şi colectivismul socialist, contestat puternic de Biserici, a apărut o nouă tentaţie doctrinară conservatoare, nu atât pentru a apăra ordinea tradiţională, cât mai ales pentru a recrea principiile acesteia. În spatele ei se afla o nostalgie a societăţii medievale, în care existenţa grupurilor economice era recunoscută, însă perspectiva îngrijorătoare a luptei de clasă era ţinută în frâu de acceptarea ierarhiei sociale şi de recunoaşterea societăţii ca o entitate colectivă. Aceasta a dat naştere la tot soiul de regimuri corporatiste care au înlocuit democraţia liberală prin reprezentarea grupurilor de interese economice şi ocupaţionale. Cele mai pure exemple au fost Spania şi Portugalia, dar nici dictatura personală a regelui Carol al II-lea al României nu face excepţie. Astfel încât ascensiunea dreptei radicale după Primul Război Mondial a fost o reacţie împotriva leninismului şi a mişcărilor muncitoreşti puternic amplificate de criză. Pe drept cuvânt, Lenin i-a născut pe Mussolini şi Hitler (Ernst Nolte). Comunism şi consumism Desfiinţarea vechi ordini economice şi înlocuirea ei cu economia planificată în spaţiul sovietic păreau a fi pentru un moment soluţia corectă. Statele comuniste se guvernau printr-o economie strict planificată, mobilizau întreaga forţă de muncă şi modernizau societatea într-un ritm accelerat. Nu mai existau sindicate libere, ci organizaţii supuse statului, a căror funcţie era să îndemne la muncă, nu să facă revendicări. În fapt, drepturile persoanelor erau grav încălcate, iar nivelul de trai mai degrabă scădea. Poate cu o singură excepţie: Germania de Est a anilor â50, un fel de vitrină a spaţiului comunist, prin care Moscova dorea să arate lumii bunăstarea spaţiului sovietic şi superioritatea socialismului marxist. Căderea regimurilor comuniste a trimis un mesaj extrem de clar: falimentul economiei planificate. Ceea ce unii dovediseră deja în teorie, era demonstrat şi în fapt. Între timp, în ţările revenite sau consolidate în capitalism, motorul economiei devenise consumul. Anii '70 aduc accelerarea culturii de consum. Fuga după credit seamăna cu o goană eshatologică după dobândirea mântuirii. Începuse să se consume mai mult decât se producea. Instaurarea paradisului terestru părea să fie dorinţa ultimă a umanităţii întruchipată în construcţiile impunătoare de consum, mall-urile, preluate mai târziu şi în zonele postcomuniste. Etica pieţei În concluzie, secolul al XX-lea ne arată că economia tinde să înglobeze într-un nou tip de monopol de putere întreaga existenţă a omului. Actorii principali sunt guvernele, marile corporaţii, băncile etc, dar nu omul. Omul nu este în centrul instituţiilor. Criza economică de astăzi pare să provină din acelaşi primat al capitalului asupra muncii. Dorim să avem mai mult decât merităm şi să cheltuim mai mult decât vom putea avea vreodată. Împărţim societatea în bogaţi şi săraci, ceea ce este o temă falsă, cu origini marxiste, ce ne aminteşte de lupta de clasă. Cu toţii suntem bogaţi, pentru că ne regăsim în datoria de a fi milostivi. Criza ne mai spune că umanitatea nu a găsit încă soluţia binelui comun decât pentru anumite perioade ale istoriei şi pentru anumite spaţii. Chiar Adam Smith, cel care se face răspunzător peste timp de eşecul liberalismului economic, înainte de a formula celebra sa teză a "mâinii invizibile a pieţei" a spus că piaţa trebuie să aibă şi o etică pentru a putea funcţiona. Această etică ar putea fi inspirată de morala creştină. Avem, astfel, datoria de a identifica toate cauzele crizei pentru a crea un viitor mult mai uman. Această perioadă devine pentru noi un moment de reflecţie asupra binelui comun, stilului de viaţă, asupra necesităţii de a redescoperi sobrietatea în detrimentul megastructurilor consumiste. Din păcate, faptul că în SUA cărţile lui Marx s-au epuizat din librării la scurt timp după conştientizarea crizei de către populaţie ne arată că soluţiile se caută în acelaşi cerc închis al instituţiilor fără suflet. Doar solidaritatea umană pornită dintr-o smerenie a umanităţii poate crea o reflecţie sănătoasă. Umanitatea se vede obligată să se plece smerit pentru că niciun sistem economic sau politic n-a putut instaura paradisul pe pământ. Mai degrabă, rolul statului ar fi acela de "a veghea să nu se instaureze iadul pe pământ, decât să promită un paradis terestru" (Olivier Clément).