Splendoarea în alb și negru a unei lumi apuse
Un proiect ca o poveste, munca de o viață a unui fotograf pasionat, Costică Acsinte, a fost desăvârșită la zeci de ani după moartea sa de niște oameni fabuloși: un fotograf, o scriitoare, un scriitor și o caligrafă. Unul a descoperit fructele cele mai coapte căzute în uitare pe jos – fotografiile lui Costică Acsinte din arhiva Muzeului Județean Ialomița-, iar ceilalți au făcut din ele dulceața celeilalte lumi. Lumea bunicilor noștri din România primei jumătăți de veac XX, îndeosebi anii ’30 și ’40, ne cheamă prin fotografiile lui Acsinte să cunoaștem tot ce au trăit ai noștri, recuperându-ne astfel rădăcinile în adâncime.
Chiar și dacă ai face un rămășag – să spui cât mai sec datele proiectului „Foto Splendid: Colecția Costică Acsinte. Viața socială”, rezultatul tot impresionant ar rămâne. Hai să încercăm: din noiembrie 2013 până în vara lui 2015, fotograful Cezar Popescu din Slobozia a scanat 6.740 de plăcuțe de sticlă, conținând imagini cu România mijlocului de secol trecut. Cezar a ales 118 dintre fotografii; scriitoarea Ana Barton a scris lângă fiecare imagine câte un text – „La strâns de lumină în mai”, spune Ana, pentru 7 tinere fete îmbrăcate elegant, așezate în iarba alb-negru din 12 mai 1940, deci în plin război; Anca Ciuciulin, prietena Anei, a caligrafiat spusele cu toc și cerneală, cu înfloriturile literelor din lumea de dinainte. Apoi scriitorul Cristian Crisbășan l-a înălțat pe Acsinte în bronz, mai precis într-o postfață a acestei cărți care îl omagiază și ne arată nouă, celor de azi, cum a văzut el prin obiectivul fotografic lumea.
Lângă zidurile Bisericii Kretzulescu
Joi, 1 octombrie, lângă Biserica Kretzulescu, la librăria "Anthony Frost", cartea la care ne referim, intitulată „Foto Splendid: Colecția Costică Acsinte. Viața socială”, s-a lansat în prezența câtorva zeci de invitați. Costică Acsinte nu a primit premii în viața sa de artist fotograf, însă mai mare premiu decât acesta nici nu ar putea primi vreodată un fotograf. Niciodată nu ar fi visat Acsinte, în atelierul său deschis în 1930 în centrul orașului Slobozia, că la peste 30 de ani de la moartea sa niște oameni vor asculta, înmărmuriți, povestea vieții lui și a lumii sale, din gura unei scriitoare în vogă - Ana Barton, îmbrăcată în armura de diamant și dragoste a bunicii sale, adică purtând în seara lansării o bluză făcută în urmă cu 25 de ani. „Bunica mi-a făcut o bluză neagră, superbă, mi-a croșetat-o. Bunica a plecat din lume acum 17 ani, eu n-am mai purtat bluza după plecarea ei. Îmi amintesc despre cum vorbeam noi două când ea o croșeta, cum mă-ntreba dacă o vreau așa sau altfel, cum număra ea pașii croșetei...”, ne spune Ana.
Despre textele scrise de ea pe marginea fotografiilor, Ana Barton ne spune: „Nu sunt neapărat explicative. Unele pot părea tautologice în raport cu fotografiile, dar eu am vrut doar să spun un pic de poveste mai departe de cadrul lui Costică Acsinte. Să ieșim nițel din ramă, nu mult, niciodată mult. Alte texte sunt pur și simplu emoțiile mele la trăirea fotografiei. Am ales să scriu puțin fiindcă eu doar am pus preșuri de coade la picioarele fotografiilor, un fel de bucățele de luare-aminte pentru cei care intră în opera lui Costică Acsinte.”
La finalul acestei cărți-album, scriitorul Cristian Crisbășan filozofează, face poezie, dar se developează puțin și pe sine și trage linie, încheindu-și postfața astfel: „Pentru mine, nu există timp fără memorie. Fără amintiri. Dacă aș fi incapabil să am amintiri, aș trăi, negândit, în afara timpului. Creierul meu nu este altceva decât o mașinărie ce recilează timpul amintirilor secundă cu secundă. (…) De unde vin? Mă gândesc la părinții mei și deodată toate amintirile mele îmi reconstruiesc trecutul. (…) Costică Acsinte continuă să trăiască azi în fiecare dintre fotografiile realizate de el. Le privim și, de fapt, îl privim pe Acsinte în ochi. (…) Amintirile lui devin, de acum, și amintirile noastre”.