Ştiinţa recunoaşte: credinţa face oamenii mai buni

În lumea de azi, plină de oportunităţi tehnologice, grăbită să experieze tot mai mult divertisment, invadată de spaţiul virtual, cucerită de spectacol, chipul aproapelui se estompează. Chemarea lui ajunge cu mai multă dificultate la noi, nevoile lui nu mai par tot atât de stringente. Ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, chipul cel mai cunoscut al bunătăţii între marii sfinţi ai Bisericii, orientează, aproape inevitabil, gândurile înspre bunătatea şi dărnicia creştinilor.

Numeroase avertismente din câmpul teologiei şi filosofiei au arătat că modul în care ne raportăm astăzi la lumea înconjurătoare, la semenii noştri şi la viaţă sunt mult influenţate de condiţiile de viaţă, şi în mod particular de ştiinţe. Descoperirile ştiinţifice ne schimbă stilul de viaţă, munca, condiţiile în care comunicăm, maniera în care tratăm afecţiunile, educaţia sau petrecerea timpului liber. Aceasta pentru că ştiinţa interpune între om şi lume, în viaţa lui şi a semenilor lui, o sumedenie de dispozitive tehnice sau proceduri automatizate. Încât, felul în care ne reprezentăm astăzi spaţiul vieţii, relaţiile interpersonale, actul educaţional, modul cum înţelegem să folosim resursele lumii - ca bunuri stocate într-un depozit, aflat la dispoziţia capriciilor noastre, toate acestea au suferit mutaţii profunde. În raporturile noastre cu lumea, ştiinţa s-a impus şi altfel. În ultimul secol, diverse ramuri ale ştiinţelor au scos la iveală o serie întreagă de descoperiri, cu privire la structura materiei, la dimensiunile universului, la structurile şi funcţiile caracteristice ale organismelor vii, la modul cum funcţionează creierul. În felul ei de a investiga lumea, ştiinţa abordează doar o mică parte din lumea vieţii, partea care „iese“ la iveală în forma unor „observabile“, care se pot măsura, pe diferite scale, cu aparate speciale. Însă „privirea“ aceasta îndreptată spre lume nu sesizează o sumedenie de aspecte profunde ale realităţii, care nu se pot „măsura“, care nu pot fi prinse în descrieri abstracte. Limba rupe legătura omului cu lumea şi cu semenii Aşadar, ştiinţa nu poate prinde în raza preocupărilor ei decât acele aspecte ale realităţii care pot primi descrieri formale suficient de bune, care să surprindă comportarea fenomenelor. Dar felul acesta de a privi lumea nu rămâne fără consecinţe. Anterior spuneam că acest fel de a vedea lumea a produs mutaţii importante în felul în care noi ne raportăm la ea, la viaţă şi la semeni. Ei bine, „miopia“ aceasta a ştiinţelor se vede poate cel mai bine în felul în care ea ne deprinde să utilizăm limbajul şi lucrurile ei, ce „punem“ în ele când le întrebuinţăm. Christos Yannaras remarcă, de exemplu, faptul că neutralitatea abordărilor ştiinţifice determină o anumită depreciere a cuvântului. Ştiinţa forţează cuvintele să denomineze, estompând toate celelalte conotaţii. Prin ştiinţe şi tehnologii, întreaga civilizaţie se orientează spre o instrumentalizare a puterilor şi lucrurilor lumii, străduindu-se să stabilească o legătură directă, nemijlocită, între cuvând şi obiecte, între inteligenţă şi inteligibil, în favoarea „obiectivităţii“ şi a pozitivismului ştiinţei I. Însă, în acest fel, continuă Yannaras, limba, folosinţa cuvintelor, încetează să mai exprime şi să evoce experienţa personală. „Ea se neutralizează în codul «semnificativ» al conceptelor obiective, vizează asimilarea inteligibilului. (...) Orice utilizare pozitivă“ şi eficientă a limbii presupune epuizarea realităţii în expresia sa, epuizarea semnificatului în conceptul prin care îl desemnează semnificantul. Limba are o valoare utilitară, prin faptul că exprimă, în acelaşi timp în care o şi creează, o „forma mentis“ şi o obişnuinţă utilitare“. „Limba, continuă Yannaras, nu mai «semnifică» legătura dintre persoană şi lume, aproapele, Dumnezeu, obiectivând semnificatul într-un concept neutru. Verbul îşi pierde puterea sa de «mediator», legătura dinamică cu această universalitate a experienţei care depăşeşte înţelegerea conceptuală. În cuvinte se pierde raportul uman, cuvântul care exprimă nerostitul, esenţialul vieţii. Această căutare a unei asimilări a inteligibilului conduce spre o „neutralitate ştiinţifică“ a limbii, având o motivaţie utilitară. (...) Necesitatea unei eficacităţi pozitive a limbii pune bazele finalităţii şi iluziei, totodată, a „exactitudinii“ convenţionale a discursului savant“ II. Bunătatea oamenilor - o temă de cercetare delicată Aşadar, privind lumea în aspectele ei descriptibile, căutând să fixeze „lecturile“ ei cele mai precise, ştiinţele acoperă realităţăţile ei adânci cu „etichete“ simple. Abordând lumea într-un mod utilitarist, ele pierd din vedere cea mai mare parte din frumuseţile şi misterele ei. Nici lucrurile ei, nici viaţa, nici putinţa de a dispune, în mod liber, de ele, nu mai sunt privite ca daruri, ca expresii ale purtării de grijă a lui Dumnezeu către om. Starea societăţii contemporane şi a lumii în care trăim ne conduce spre o concluzie similară. În multe privinţe se poate spune că trăim într-o lume cu multe conflicte etno-naţionaliste, măcinată de discrepanţe economice majore şi de multe nedreptăţi. Suprapopularea şi hipercomunicarea coexistă cu însingurarea, traiul sărac al unor semeni se învecinează cu opulenţa vieţii altora, înfometarea stă lângă supraabundenţa alimentară, penuria unor zone e alimentată de risipa altora, iar pericolele ce ameninţă viaţa multora dintre semenii noştri nu sunt prea îndepărtate de confortul, siguranţa şi prosperitatea altora. Toate acestea s-au amplificat semnificativ, prin accelerarea progresului tehnologic şi al exploatării lumii III. Ceea ce vrem să spunem aici este că, limitându-ne la maniera schematică, selectivă şi rezumativă a ştiinţelor de a descrie realitatea, fără o adâncime edificatoare, omul pierde şi din posibilitatea de a întâlni în mod real, experienţial, pe semeni şi pe Dumnezeu. În felul acesta, deschiderea spirituală a omului către semeni, vederea lumii înconjurătoare ca operă creată de Dumnezeu, din iubire, pentru el, sunt dificil de întemeiat. Mai aproape de ceea ce urmează să spunem, pare mai evident acum de ce chestiuni precum bunătatea, dărnicia, iubirea sau întrajutorarea oamenilor, alături de multe alte stări sufleteşti, conduite sau situaţii de viaţă, se află cumva dincolo de orizontul competenţelor ştiinţelor. S-ar putea spune, deci, că ştiinţa şi valul perspectivelor pozitive ce vin odată cu ea nu ne ajută prea mult în descoperirea semenilor noştri, nu ne motivează mai mult comportamentul suportiv şi nici nu lămureşte de ce şi cum anume iubirea dintre oameni îi întăreşte, îi ajută. Comportamentul altruist intră în atenţia psihologiei Trebuie spus însă, că în ultimele decenii, reflecţia filosofică şi, poate neaşteptat, cea psihologică, de factură pozitivistă, au revizuit această poziţie şi tind să lărgească câmpul de lucru. Nucleul dur al psihologiei experimentale a devenit, între timp, mult mai încăpător. Au apărut un număr semnificativ de cercetări care au în atenţie chestiuni precum bunătatea, iertarea sau iubirea. Poate pentru o ştiinţă orientată spre descrieri precise investigaţia acestor situaţii de viaţă sau stări sufleteşti ce par să primească, cu greu, un contur sigur, pare o cutezanţă prea mare. Oricum însă, şi chiar dacă investigaţiile nu cuprind decât aspecte particulare ale acestor chestiuni, proiectele exploratorii s-au declanşat, şi nu mai pot fi oprite. Câtă vreme are în atenţie comportamentele umane sau convingeri, fireşte că psihologia face descoperiri relevante şi pentru reflecţia teologică. În particular, având în atenţie stări sufleteşti, convingeri sau comportamente ce vizează bunătatea, dărnicia, iubirea sau iertarea, psihologia experimentală a identificat câteva piedici, ce îngreunează drumul nostru spre celălalt. Piedici pe drumul către semenii noştri, ascunse în noi înşine Un studiu publicat într-un volum dedicat acestei tematici, publicat în anul 2000, rezumă câteva dintre cele mai importante aspecte IV. Mai întâi, acela că, încă din actul receptării realităţii, pierdem o anumită parte a ei. În lumea înconjurătoare există mai multe aspecte care pot fi percepute decât cele pe care noi reuşim să le vedem în mod comun. O parte semnificativă din pierderile de informaţii sunt cauzate de faptul că, în multe situaţii, preconcepţiile oamenilor influenţează foarte mult felul în care realitatea este receptată. Prejudecăţile operează deja o selecţie semnificativă. Spre exemplu, cel mai adesea o situaţie de conflict poate afecta decisiv felul în care grupurile sau persoanele umane participante se receptează reciproc. Percepţiile au tendinţa să reţină tot mai mult valorile ce se deosebesc, estompând treptat tot ceea ce ar putea uni pe oponenţi. Foarte probabil, fără mediatori, părţile beligerante, fie că sunt doi prieteni, membrii unei familii sau persoane din grupuri rivale, amplifică tot mai mult conflictul. Alături de acestea, cercetările mai indică o piedică în calea descoperirii semenului nostru, care implicit sărăceşte dărnicia noastră şi dragostea arătată lui. Omul are de luptat cu propria tendinţă de a supraestima acurateţea judecăţilor lui. De cele mai multe ori, fără o reflecţie critică cu privire la felul cum gândim, judecăţile omului sfârşesc cel mai adesea prin a fi „preparate“ doar ca să-l salveze, să-l scoată cel mai bine din tot felul de situaţii dificile, şi îngreunează drumul spre chipul real al semenilor noştri. Un alt aspect este acela că, în percepţia grupurilor sau a unui lanţ de evenimente, noi operăm simplificări semnificative. Nu reţinem imagini detaliate, date statistice cu privire la semenii noştri sau la structura grupurilor din care ei fac parte, ci mai degrabă un fel de „schiţe“ anectodice. Sunt nenumărate situaţii relevante. Un exemplu comun: tendinţa de atribuire, în cazul unui grup etnic sau unei categorii profesionale, în care ponderea o are mai ales valoarea extremelor. Este de ajuns ca un cetăţean de o anumită etnie să facă o faptă rea, şi imaginea gestului său se răspândeşte foarte repede peste toţi membrii comunităţii. (Comunităţile de români din Italia s-au întâlnit cu această situaţie în anul 2007. Atunci, fapta reprobabilă a unui cetăţean român a determinat un val de reacţii şi în alte zone din Italia, reacţii îndreptate împotriva mai multor comunităţi de români, chiar dacă aceştia nu aveau legătură directă cu inculpatul.) Altruismul este alimentat de empatie Un alt rezultat important, dezvăluit de cercetătorii psihologi, dovedeşte faptul că există o legătură între comportamentul altruist şi empatie V. Cu cât empatia faţă de o persoana aflată în nevoi este mai mare, cu atât există o motivaţie mai puternică pentru a o ajuta. În ultimă instanţă, şi filosofia, şi sociologia discern, în natura umană, o anumită capacitate empatică de a răspunde în acord cu circumstanţele în care se află semenii. Datele obţinute sugerează că, până şi cele mai disparate comunităţi, sărace în solidaritate, în anumite situaţii de viaţă oamenii dovedesc un comportament altruist. Foarte probabil, comportamentul altruist nu poate fi inhibat complet, nici chiar în puternicul proces de aculturaţie sau de individualizare declanşat în anumite comunităţi umane, regiuni sau straturi sociale. În mod aproape periodic, catastrofele naturale de felul inundaţiilor sau cutremurelor, dar şi alte evenimente nedorite, cum ar fi epidemiile sau conflictele armate, mobilizează un număr semnificativ de oameni, ce înfăptuiesc acte remarcabile de întrajutorare, chiar şi atunci când este vorba despre semeni necunoscuţi. Altruismul, sugerează studiul, nu ar fi cu putinţă într-o lume în care oamenii nu ar fi capabili de empatie. Şi, de asemenea, semnificativ, somnolenţa indusă de bunăstarea civilizaţiei încă nu şterge cu totul imboldul de întrajutorare al oamenilor VI. Viaţa religioasă face oamenii mai generoşi Este deosebit de relevant faptul că o serie de cercetări din psihologie confirmă că religia are un rol important în dezvoltarea unui comportament suportiv. De exemplu, potrivit unui studiu publicat încă din 1976, dărnicia corelează, cum de fapt ne-am fi aşteptat, cu un comportament religios . În cadrul acestei cercetări, mai mulţi subiecţi, voluntari în acţiunile de întrajutorare în situaţiile unor catrastofe naturale, au fost chestionaţi în legătură cu viaţa lor religioasă. Au fost în atenţie 3 întrebări, vizând frecvenţa cu care aceştia se roagă la mese, frecvenţa rugăciunilor din timpul zilei exceptând cele făcute cu ocazia meselor, şi importanţa rugăciunii în general. Rezultatele au arătat faptul că nivelul de implicare voluntară în situaţia calamităţilor, pentru întrajutorarea semenilor, corelează strâns cu maniera de practicare a rugăciunii. Un alt studiu a avut în atenţie un grup de 400 de studenţi, urmărind participarea voluntară în activităţile comunităţii. S-a putut constata faptul că studenţii practicanţi ai vieţii religioase au desfăşurat o activitate de voluntariat mult mai bogată, dăruind sume în cuantum mai mare activităţilor instituţiilor afiliate Bisericii VIII. Iubirea sinceră, arătată bolnavilor, îi ajută la însănătoşire Deosebit de semnificativ este şi un alt câmp de lucru, cel dedicat felului cum empatia, altruismul sau iubirea arătată semenilor are efecte benefice asupra sănătăţii. Pe de o parte se ştia că evenimentele negative determină stări psihologice care se dovedesc în timp a fi dăunătoare pentru funcţionarea organismului. Anumite cercetări dezvoltate în câmpul psihosomaticii au putut face legături între anumite stări psihologice intense şi stabile pe o anumită durată de timp şi declanşarea unor afecţiuni fiziologice. În ultimele două decenii s-au demarat şi câteva cercetări semnificative care au dovedit că legătura funcţionează şi pe celălalt culoar. Comportamentul altruist, manifestarea simpatiei, dar mai ales a iubirii au efecte benefice asupra stării sănătăţii, prin aceea că blochează sau atenuează mecanismele specifice stărilor de stres şi prin activarea pozitivă a neurotransmiţătorilor şi proceselor neuronale de răspuns IX. Taina iubirii semenilor şi exigenţele ştiinţelor experimentale Aşadar, datele psihologiei se dovedesc a fi relevante, chiar şi în aceste teme siderale, mult mai greu de precizat. Rezultatele obţinute arată că practica vieţii religioase are implicaţii directe asupra comportamentului uman suportiv. În plus, toate aceste articole reproduc situaţii experimentale şi date de cercetare construite în cadrul unor studii cât se poate de ştiinţifice, eliberate de intenţii părtinitoare. Ele folosesc instrumentarul rece al abordărilor statistice şi sunt publicate în reviste de specialitate, de altfel atente la calitatea materialelor puse în circulaţie. Credinţa, am putea formula o concluzie, face oamenii mai buni, iar aceasta se arată, într-o anumită măsură, chiar în manieră ştiinţifică. Prin urmare, cei ce pun la îndoială rolul Religiei în şcoală sau care descalifică practica vieţii spirituale nu luptă împotriva unei viziuni înguste pe care simt nevoia să o elimine, ci ratează o perspectivă mai cuprinzătoare, refuzând ceea ce, iată se califică şi după verificările pline de pretenţii ale ştiinţelor. Dumnezeu este Izvorul iubirii şi puterii jertfelnice a omului În încheiere, trebuie spus însă şi faptul că, din perspectivă creştină, toate aceste dovezi nu sunt argumente ale credinţei. Este adevărat că în drumul nostru către semeni avem de înfruntat propriile prejudecăţi, dispoziţii sau comportamente greşite. Înţelegem din aceste date, că acelea ne distorsionează imaginea pe care o avem despre semeni şi ne împiedică să ne apropiem sincer de ei. Este adevărat că din aceste cercetări se desprinde şi ideea că practicarea rugăciunii este un fel de izvor de bunătate şi de altruism pentru oameni. Pare că această capacitate de empatie, puterea de a resimţi compasiune sau simpatie, ne deschide spre semeni. Însă perspectiva teologică vine să dezvăluie înţelesurile antropologice mai profunde, în toate aceste descrieri „observabile“. Ea arată că darurile extraordinare, care stau ascunse în bunătate, în dărnicie, în capacitatea omului de a trăi în solidaritate cu semenii, în iubirea lui jertfelnică, nu vin dintr-un simplu exerciţiu spiritual. Teologic, îndepărtarea de Dumnezeu şi patimile care prind viaţă în sufletul înstrăinat de El sunt rădăcinile care împiedică creşterea noastră în iubire. Puterea de a iubi pe semeni, de a suferi cu cel suferind, şi de a ne bucura cu cel ce se bucură sunt darurile Lui, sădite în noi, sunt temeiurile noastre. Şi tot El este şi Cel Care face rugăciunea lucrătoare în noi şi în semeni. Rugăciunea este mijlocul întâlnirii cu El. Cel chemat în ea, Cel invocat este Izvorul puterilor noastre. Dumnezeu întăreşte pe om, tocmai atunci când el îngenunchează. El l-a făcut pe om capabil să se deschidă spre semenii lui şi să-i înţeleagă şi tot El este Cel care îi dă lui şi bunătate, şi putere ca să se dăruiască lor. Spuneam la început că ştiinţele ne oferă o imagine simplă a realităţii, una simplificată. Iată descoperirile adânci pe care le face Revelaţia; rădăcina iubirii şi bunătăţii noastre adresate semenilor este iubirea şi bunătatea Sfintei Treimi. În viaţa Bisericii, sfinţii sunt dovada acestui fapt. Viaţa lor, trupurile lor, gândurile lor păstrate în opere, toate arată că iubirea omului pentru semeni, înţelepciunea şi dăruirea lui cresc pe măsura apropierii lui de iubirea Sfintei Treimi. Apropierea aceasta deschide pe om spre taina adâncă a aproapelui, încât el ajunge sa vadă, aşa cum spune în repetate rânduri Părintele Stăniloae, întreaga lume, viaţa şi pe semeni ca daruri ale iubirii Lui. Suntem chemaţi la bunătate, ca să ajungem la descoperirea că jertfirea lucrurilor din lume şi dăruirea de sine pentru semeni scurtează distanţa dintre noi şi ne apropie de Dumnezeu. Note: I Christos Yannaras, Adevărul şi Unitatea Bisericii, Editura Trinitas, 2008, p. 7. ii Ibidem, p. 8. III Irenaus Eibl-Eibesfeldt and Frank K. Salter, eds., Ethnic Conflict and Indoctrination: Altruism and Identity in Evolutionary Perspective, New York, 1998, apud. Stephen G. Post, Unlimited Love. Altruism, Compassion and Service, Templeton Foundation Press, 2003, p. 7. iV David G. Myers, The psychology of Humility, Apud. God, Science and Humility. The Scientific Consider Humility Theology, Robert L. Hermann (ed.), Templeton Foundation Press, 2000, p. 161. V Daniel Baston, The Altruism Question: Twoard a Social Psychological Answer, Hillsdale, 1991, apud. Stephen G. Post, op. cit., p. 67. VI Ibidem. VII L. D. Nelson and R. R. Dynes, „The Impact od Devotionalism and Attendence on Ordinary and emergency Helping Behavior“, în rev. Journal for the Scientific Study of Religion, vol. 15, nr. 1, (1976), pp. 47-59. VIII B. Hunsberger şi E. Platonow, „Religion and Helping Charitable Causes“, Journal of Psychology, vol. 120, nr. 6 (1986), pp. 517-528. IX Esther M. Sternberg, The Balance Within: The Science Connecting Health and Emotions, 2001, apud. Stephen G. Post, op. cit., p. 185.