Ştiinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu

A ne apropia de un fapt necunoscut prin investigaţii sistematice, pentru a-l înţelege şi descrie, iată o conduită umană comună. Numărul mare de discipline ştiinţifice şi domeniile de cercetare, tehnologiile şi industria dovedesc faptul că a face ştiinţă şi a utiliza ştiinţa ajută la înţelegerea lumii şi la aservirea resurselor şi potenţialului ei.

S-ar putea crede că acest fel de a cunoaşte lumea este suficient de bine dovedit pentru a fi aplicat peste tot, că el poate fi utilizat ca reper sau, mai rău, ca şablon, pentru toate celelalte câmpuri ale experienţelor umane. Nu este aşa. Există prăpăstii peste care ştiinţele nu pot aşeza nici o trecătoare şi peste care nu putem trece cu ajutorul lor. Prima prăpastie: între creat şi necreat Ştiinţele au dovedit că există o lume ascunsă simţurilor noastre şi o alta, în principiu, inaccesibilă. O separaţie înrudită, în lume văzută şi lume nevăzută a fost menţionată încă din perioada gânditorilor antici. Perechea aceasta de termeni, care desemna două lumi diferite, nu era singura; au mai existat alte câteva perechi de expresii care desemnau diferite criterii de împărţire a ceea ce există, cum ar fi sensibil - inteligibil sau născut - nenăscut, materie - idee, material - spiritual etc. Toate aceste distincţii avertizau asupra faptului că lumea nu se restrânge la ceea ce poate fi investigat în mod direct, prin simţuri. Ceea ce dorim să sesizăm aici este faptul că, din perspectivă teologică, niciuna nu are caracter ultim. Separaţia ultimă o va face teologia patristică: între creat şi necreat. Dumnezeu nu este nici vizibil, nici la îndemâna simţurilor. El nu poate fi rezultatul însumării înţelesurilor simbolice din lume, cu toată cuprinderea, cu toată puterea lor acoperitoare. Sf. Petru Damaschinul avertizează „să nu-şi închipuie cineva din neştiinţă că sunt Dumnezeu Însuşi cele contemplate în jurul Lui“1. Dar Dumnezeu nu este nimic din ceea ce s-ar putea înţelege prin inteligibil. „Toate existenţele se numesc inteligibile, întrucât principiile cunoaşterii pot fi demonstrate. Dumnezeu însă e numit neînţelesul, pentru că e crezut numai că există, pe baza celor ce pot fi înţelese. De aceea, nimic din cele ce pot fi înţelese nu se compară cu El în nici un chip“.2 În această deosebire radicală, în contrastul total dintre Dumnezeu şi orice altceva ce există sau ar putea fi creat de noi, oamenii, văzut sau nevăzut, sensibil şi inteligibil, material sau spiritual rezidă, în ultimă instanţă, în prăpastia dintre Dumnezeu necreat şi toate cele ce nu sunt Dumnezeu, cele create. Între ele nu există zonă intermediară. Toate cele născute nu au nimic asemănător ca fiinţă cu Făcătorul lor.3 Această separaţie dintre creat şi necreat nu poate fi depăşită prin nimic, căci deosebirea este în ordine ontologică. A doua prăpastie: căderea lui Adam Sf. Atanasie cel Mare scrie că „lumea a fost creată prin cuvânt, înţelepciune şi ştiinţă şi a fost împodobită cu toată rânduiala, tocmai pentru că Cel ce o conduce şi a orânduit-o este nimeni altul decât Cuvântul lui Dumnezeu“4. Părintele Stăniloae observă că ordinea lumii este podoaba ei, iar Sfântul Atanasie le identifică pe una cu cealaltă. „Dumnezeu «a împodobit» creaţia, sau a făcut-o un cosmos, o podoabă, o frumuseţe, întrucât a întipărit în ea orânduiala. Esteticul apare astfel tot aşa de strâns legat cu raţionalul, ca şi binele.“ Ca şi cum distanţa dintre creaţie şi Creator nu ar fi fost îndeajuns de mare, ca şi cum înaintea lui Adam nu se deschidea un urcuş duhovnicesc infinit şi plin de lumină, şi, dimpreună cu acestea, ca şi cum podoaba lui Dumnezeu dăruită lui Adam, creaţia, nu ar fi fost bună şi frumoasă, Adam a rupt legătura cu Creatorul său. Din perspectivă creştină, acest eveniment a marcat întreaga creaţie. Toate coordonatele vieţii umane, dezvoltarea culturii, cunoaşterea, ştiinţa şi tehnologia, dar şi viaţa sufletească, coordonatele vieţii spirituale, psihologia, sănătatea trupească, natura şi cosmosul poartă în ele, adânc, amprentele păcatului lui Adam. Ştiinţa nu poate şterge această amprentă şi nici nu are acces fără rezerve. Consideraţiile privind antropologia, cultura, filosofia, ştiinţa sau societatea nu fac referire la omul paradisiac, ci la cel care păstrează, deodată cu chipul lui Dumnezeu, şi urmele căderii lui Adam. Dar, potrivit lui Nicolae Cabasila, Dumnezeu, Cel ce este Iubire (I Ioan, 4, 8), a creat zidirea bună, iar aceasta are ca rezultat un cosmos plin de frumuseţe, de ordine, de armonie, toate reflectând dreptatea creaţiei, raţiunile pe care Dumnezeu le-a voit (bunele Lui voiri), cu toate cele create. „Între dreptatea - bunătatea Creatorului şi dreptatea - ordinea - armonia creaţiei există o relaţie reală, intensă şi iconomică. În această situaţie dată, revolta sau ofensa omului împotriva lui Dumnezeu afectează în mod real icoana dreptăţii divine în creaţie, zdrobeşte şi dezorganizează alcătuirea psiho-somatică iconică şi funcţionalitatea omului, ordinea şi armonia creaţiei. „Ofensa“ (hybris) este, în realitate, o „rană“ (trauma).5 Adam, „hainele de piele“ şi ştiinţele Din perspectiva teologiei creştine, întreaga cunoaştere ştiinţifică, toată strădania omului de înţelegere a propriului sens şi de pătrundere a înţelesurilor lumii sunt marcate de căderea lui Adam. Toate consideraţiile antropologice, culturale sau istorice, fac, de fapt, referire la lumea marcată de trauma. De aceea, departe de a înţelege cultura, istoria, ştiinţele sau tehnologia, intrate în lume după cădere, ca fiind rele, teologia subliniază totuşi că înţelegerea acestora ar trebui făcută în umbra căderii lui Adam. Cunoaşterea lui Dumnezeu, istoria mânturii şi raporturile dintre creaţie şi Creator au fost afectate de acest episod petrecut în zorii Creaţiei. În esenţă, fără a schimba totuşi planul Creatorului, căderea lui Adam va afecta raporturile dintre lume şi Dumnezeu, relaţiile oamenilor cu El, dezvăluind şi lucrarea Lui într-un mod nou. În acest sens, trebuie remarcat faptul că, potrivit textului Scripturii, „a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut“ (Facerea 2, 2). Însă, căderea lui Adam nu va produce doar ruptura creaţiei de Creator. Dumnezeu intervine, prin aceea că El „a făcut (...) lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat“ (Facerea 3, 21). Această primă intervenţie este una iubitoare, ce transformă toate consecinţele păcatului primilor oameni în medicamente pentru vindecarea efectelor lui. Cu alte cuvinte, „după cădere, părinţii văd că Dumnezeu rabdă, în iubirea Lui infinită, această nouă stare (a omului) şi o transformă în binecuvântare“6. El se foloseşte în mod bun, spre îndreptarea omului, chiar şi de cele făcute rău de el. Această lucrare iubitoare a lui Dumnezeu în lume nu se opreşte la „hainele de piele“, ci continuă fără întrerupere în toată istoria lumii, cu descoperirile făcute celor aleşi, cu minunile făcute asupra poporului ales, cu inspiraţia Scripturilor. Între toate acestea, Scripturile, ca texte inspirate de Dumnezeu, sunt esenţiale în felul în care se aşează raporturile omului cu Dumnezeu, după căderea lui Adam. Spunem aceasta pentru că şi Sfintele Scripturi trebuie văzute tot în umbra căderii lui Adam. „La început, când a făcut Dumnezeu pe om, Dumnezeu vorbea cu oamenii, atât cât era cu putinţă oamenilor să-L audă. De pildă, a venit la Adam şi i-a vorbit; a certat pe Cain; a stat de vorbă cu Noe; a fost oaspetele lui Avraam. Dar, nici când toţi oamenii au căzut în grele păcate, nici atunci Creatorul tuturora nu Şi-a întors desăvârşit faţa de la neamul omenesc. Când, în sfârşit, oamenii au ajuns nevrednici de a mai vorbi cu Creatorul, Dumnezeu, vrând să reînnoiască prietenia cu ei, le-a trimis scrieri ca unor oameni care stau departe, pentru a atrage la El toată firea omenească.“7 Cu alte cuvinte, dacă Adam nu ar fi căzut, omenirea nu ar fi avut nevoie de Scripturi. „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturii în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt. Dar, pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim iarăşi. Prima cale era negreşit mai bună; şi Dumnezeu a arătat aceasta şi prin spusele Sale, şi prin faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu.“8 Coborârea Cerului pe Pământ În mod special însă, felul în care este astăzi înţeleasă relaţia între Dumnezeu şi lumea creată este dezvăluit de Hristos la întrupare. Tot ceea ce cunoaştem despre Treime, tot ceea ce cunoaştem despre destinul creaţiei şi al nostru, despre vocaţia omului şi despre miezul ultim al nostru ca subiecte umane, tot ceea ce ştim despre începutul şi sfârşitul creaţiei întregi, cunoaştem prin întrupare. „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor ghiciturilor şi tipurilor din Scriptură, şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci, cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului, a înţeles raţiunile celor mai-nainte spuse; iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii, a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai-nainte.“9 Întrucât întruparea lui Hristos şi descoperirea lui Dumnezeu în istorie prin Fiul, unirea firii umane cu firea dumnezeiască în Persoana Fiului sunt temeiul întregii teologii creştine, ele arată şi cât de mare este distanţa între teologie şi câmpul ştiinţelor naturii. Absolutul coboară în limitele strâmte ale lumii create, contingente şi relative, veşnicia intră în timp, Cel ce a făcut întreg Universul şi lumea îngerilor Se face prunc, Cel Sfânt şi mai presus de fiinţă intră în Lume, primeşte în sânul Lui firea umană, făcându-Se om, primeşte moartea şi înviază! În întreaga cugetare filosofică, dar şi în întreg spaţiul reflecţiei umane, cu toată libertatea pe care o conferă mişcarea gândurilor noastre, care se pot aşeza sau combina aproape oricum, nu s-au adunat atâtea minuni, atâtea contraste, atâta supriză şi atâta iubire pentru oameni ca în întruparea lui Hristos. În miezul ei, teologia sau credinţa au faptul Întrupării Fiului, unirea teandrică a firii umane cu firea dumnezeiască în Ipostasul Lui, temeiul Bisericii, lucrarea iubitoare a Sfintei Treimi pentru mântuirea noastră. Or, acestea sunt fapte limită, pentru care niciodată nu vom avea pregătit vreun limbaj sau vreun set potrivit de repere pentru a fi preluate în spaţiul contingent. Întreaga creaţie este copleşită de lucrarea lui Dumnezeu, iar puterile omului de a anticipa sau pătrunde înţelesurile ei sunt copleşite. Lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu în istorie surprinde până la înspăimântare chiar şi lumea îngerilor. Căci, la Prohodul Domnului cântăm: „În mormânt Viaţă,/ Pus-ai fost Hristoase,/ Şi s-au spăimântat puterile îngereşti,/ Plecăciunea Ta cea multă preamărind!“. Neamuri cu Dumnezeu Întruparea lui Dumnezeu Fiul şi Crucea Lui sunt nebunie pentru greci şi sminteală pentru iudei. Nebunie care depăşeşte puterile minţii, dar nu pentru a-i dovedi inutilitatea, ci pentru a o chema la transfigurare. „Însă, noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (...) Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor“ (I Corinteni 1, 22-25). Întruparea Fiului lui Dumnezeu este descoperirea iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru noi, arătată în mod plenar în pătimirea, răstignirea, moartea şi Învierea Lui. „Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea“ (Ioan 3, 16). Sfântul Isaac Sirul scrie că prin dragostea lui Dumnezeu pentru noi, arătată „în moartea Unuia-Născut Fiului Său, ne-a apropiat pe noi de Sine. Şi dacă ar fi avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său şi aceasta ne-ar fi dat-o, ca să se afle în El neamul nostru“10. Iar Sfântul Grigorie Palama scrie că prin coborârea lui Hristos ca om, se micşorează distanţa dintre om şi împărăţia lui Dumnezeu. „Căci, înainte de întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, împărăţia cerurilor era atât de departe de noi, cât e de departe cerul de pământ. Dar, venind la noi Împăratul cerurilor şi binevoind să primească unirea cu noi, s-a apropiat de noi toţi împărăţia cerurilor.“11 Întruparea Fiului ca om constituie o restaurare profundă a condiţiei umane şi a creaţiei întregi înspre unirea cu Dumnezeu, după ruptura provocată de păcatul lui Adam. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că ea este „chezăşie sigură a nădejdii de îndumnezeire a firii oamenilor. Atât de deplin îl va face pe om Dumnezeu, cât de deplin S-a făcut Dumnezeu om. Căci, e vădit că Cel ce S-a făcut om fără de păcat va îndumnezei firea fără preschimbarea ei în Dumnezeu; şi atât îl va ridica pe om din pricina Sa, cât S-a coborât El din pricina omului“. Biserica - o nouă zidire Lucrarea lui Hristos este atât de profundă încât Nichita Stithatul, spre exemplu, scrie că e o „nouă zidire“, în care puterile omeneşti sunt curăţate, vindecate şi întărite, ca să poată zbura „la înălţime şi să cugete şi să gândească la cele dumnezeieşti“, „iuţimea firii omeneşti“ este întoarsă împotriva patimilor şi a răului, iar „partea poftitoare a firii noastre“ este „lărgită ca să se poată împărtăşi de bunătăţile vieţii veşnice cu dragoste plină de simţire. Şi aşa, înnoind omul întreg în Sine, l-a făcut din vechi nou“. „Harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos“ (Ioan 1, 17; I Corinteni 1, 4), schimbând profund raporturile creaţiei cu Dumnezeu. „Celor botezaţi în Hristos li s-a dăruit în chip tainic harul, care, potrivit Sfântului Marcu Ascetul, nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns. De fapt, toate raporturile noastre cu creaţia, cu semenii, cu Scriptura şi cu Dumnezeu se reaşează în lumina întrupării Fiului lui Dumnezeu, într-o altă situaţie, primind de această dată un conţinut duhovnicesc. Cunoaşterea lui Dumnezeu intră într-o altă etapă, pentru că dezvăluirea Lui este făcută într-un mod deplin, pe cât puteam noi, oamenii, a înţelege, istoric şi experienţial, prin Fiul făcut om, apropiat simţurilor, limbajului şi experienţelor omului, şi prin harul împărtăşit nouă prin tainele Bisericii. „Cine te-a luminat pe tine în credinţa Sfintei celei de o fiinţă şi închinatei Treimi? Sau cine ţi-a făcut cunoscută iconomia întrupării Unuia din Sfânta Treime? Cine te-a învăţat raţiunile privitoare la fiinţele netrupeşti sau cele privitoare la facerea şi sfârşitul lumii văzute, sau cele privitoare la învierea din morţi şi viaţa veşnică, sau la slava împărăţiei cerurilor şi la înfricoşata Judecată? Nu harul lui Hristos, care sălăşluieşte în tine şi care este arvuna Duhului Sfânt? Ce este mai mare decât acest har? Sau ce e mai bun ca această înţelepciune şi cunoştinţă? Sau ce este mai mult ca făgăduinţele?“12 Aşadar, felul în care astăzi ar putea fi înţeleasă cunoaşterea lui Dumnezeu şi a raporturilor dintre creaţie şi El nu sunt indispensabil legate de ştiinţă. Ele sunt strâns legate de felul în care sunt înţelese căderea lui Adam, constituţia „hainelor de piele“, descoperirile lui Dumnezeu făcute prin profeţi şi fixate în scrierile Scripturilor, întruparea Fiului ca om şi experienţa ecclesială în Biserica Lui. Acestea sunt coordonatele în care se mişcă reflecţia şi se articulează înţelegerea ortodoxă a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a felului în care omul se raportează la El, încât, în teologia creştină, cu precădere în cea a spaţiului răsăritean, cunoaşterea lui Dumnezeu nu poate fi separată în nici un fel de ele. 1 Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 108; 2 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice (gnostice), cap. 8, în Filocalia, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 130; 3 Sf. Atanasie cel Mare, Contra Arienilor, 1, 20 PG 26, 53 A, apud, Nikolaos Matsoukas, Istoria Filosofiei Bizantine, p. 162; 4 Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, XL, în PSB, vol. 15, pp. 75-76; 5 Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, 1, PG, 516 BC, apud Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, p. 99. 6 Panayotis Nellas, op. cit., p. 98; 7 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia II, II, în col. PSB, vol. 21, pp. 39-40; 8 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia I, I, în col. PSB, vol. 23, pp. 15-16; 9 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, în Filocalia, vol. II, p. 150; 10 Filocalia, vol. X, p. 395-396; 11 Filocalia, vol. VII, p. 457-458; 12 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, p. 117.