Suferința și depășirea ei
Suferința e o permanență, o constantă a vieții. Trăim într-un ocean de suferință. Lumea e un ocean de suferinţă. Suferința este însoțitoarea noastră zilnică. Din fericire câteodată, din nefericire altă dată, mai uităm. Dacă fiecare ar fi întrebat brusc dacă suferă, probabil că majoritatea ar răspunde că nu. Dar, dacă se gândește puțin, cam fiecare îşi găsește motive destule de suferinţă: personală, pentru cel de lângă el, pentru comunități mai mari sau mai mici, pentru patrie, pentru țară, pentru umanitate chiar, anume pentru căderile ei și pentru suferința ei. Depinde de starea lui duhovnicească și de cuprinderea inimii lui.
| Trebuie căutate căile de depășire a suferinței și ale ajungerii prin ea la bucurie. Există un mare gânditor român, un părinte cu totul minunat, Nicolae Steinhardt. Cartea sa despre detenția în universul concentrațional comunist se intitulează Jurnalul Fericirii. Vorbeşte în ea despre o perioadă cruntă din viața sa şi din viața țării. Suferința sa s-a împletit cu suferința țării. Jurnalul Fericirii! Și nu a intitulat astfel ca să epateze, ci pentru că așa a simțit. A găsit fericire în suferință. Sigur, nu trebuie să provoci suferința, nu trebuie să aștepți regimuri dictatoriale ca să ai parte de fericire. Și nu a fost numai cazul părintelui Nicolae Steinhardt. Mulți oameni au trăit momente de fericire în detenție sau în alte situații dificile asemănătoare. În oceanul acela de suferințe fizice și psihice, de maltratări, de umilințe nesfârșite, se întâlneau cu Dumnezeu. Și a biruit în ei fericirea, tocmai fericirea despre care vorbesc Evangheliile. Alții au rămas marcați pe viață de perioadele respective, cu o raportare încrâncenată la ele. Să depășești, să ieși luminos din întuneric… nu e ușor. Cei care o izbutesc sunt marii noștri oameni, de care e bine să ne apropiem și să ne agățăm, ca să nu ne blocăm în suferință și să nu ajungem în deznădejde. Ci să o putem depăși întru îmbrățișare cu ceilalți. În îmbrățișarea cu celălalt stă, până la urmă, biruința suferinței şi intrarea într-o bucurie. Măcar din când în când. |
Omul este ușor de poticnit sau de ridicat
Se poate lesne vedea cum, în mod paradoxal, omul este, în același timp, şi foarte puternic, şi foarte slab, foarte fragil. Și atunci, un mic lucru, o mică întâmplare poate să-l trimită într-o parte sau într-alta. Te doare o măsea şi toată lumea parcă nu mai are nici un rost, nu-ți mai arde de nimic. Îți vine să te înfunzi undeva și să nu mai vezi pe nimeni. Pot să fie în jurul tău lucruri extraordinare, nu mai ajung la tine. Am dat un exemplu minor. Nu e ceva de moarte. O suferinţă mică poate să aibă repercusiuni grave. Tot așa și cuvintele. Îți spune cineva un cuvânt și ți-a stricat toată ziua, toată starea, iar dacă lucrul acesta se repetă, se poate ajunge la consecințe mai grave. Sau, invers: îţi zâmbește cineva, îţi spune un cuvânt bun şi eşti scos, într-o măsură mai mică sau mai mare, din tristețea și necazul tău. Măcar pentru un timp. Omul este ușor de poticnit sau de ridicat. Și, de multe ori, nu trebuie lucruri mari ca să ajuți sau ca să dărâmi pe cineva.
În funcție de cum eşti pregătit, de cum ai crescut spiritual, suferinţa poate fi o stare care să te finiseze, să te subțieze sau, din contră, să te acrească, să te amărască, să te facă rău, să devii mizantrop… Și din păcate, de multe ori, îndeosebi cei care nu sunt în Biserică, pe direcția asta se așază. Și atunci dai peste o mulțime de oameni care şi-au pierdut dulceața şi savoarea. Suferinţa le-a erodat ființa.
Suferinţele sunt de multe feluri. Unele cad pe capul tău complet pe neașteptate. Dumnezeu ştie de unde și pentru ce vin. Dar multe ni le producem noi, unii altora, de voie, de nevoie, cu ştiinţă, din neștiință… Teribil de mult. Adesea, cu o inconștiență de necrezut. De multe ori, celor mai dragi. Suntem provocatori de suferinţă. Iar aceasta se întoarce până la urmă, într-un fel sau altul, asupra noastră. Când știm că am provocat-o, vine asupra noastră suferința pentru suferința provocată. Desigur, în măsura în care conștiința noastră funcționează sănătos, întru recuperare de sine.
Răbdarea în suferință
Sunt suferințe fizice și sunt suferințe spirituale. Biserica le tratează împreună, pentru că nici o suferinţă nu este pur fizică sau pur spirituală. Dacă e fizică, sigur că și sufletul, spiritul, gândirea sunt afectate, implicate. Iar dacă ai o suferinţă sufletească, spui: „Mă doare inima!”, „Mă doare capul!”, „Am înțepenit!”, „Am rămas blocat!” etc. Nu spui lucrurile astea doar ca pe niște metafore, chiar le simți ca atare. Trupul participă după capacitățile sale la suferința sufletului.
Problema suferinței implică foarte mult problema răbdării. Răbdarea este o virtute care apare adesea în învățătura Sfinților Părinți. Suntem îndemnați la nesfârșită răbdare. „Răbdare, răbdare, răbdare!”, era îndemnul Părinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie de la Sihăstria. Noi suntem caracterizați și marcați astăzi de nerăbdare, una care adesea sfârșește în revoltă. O revoltă continuă, dar proastă de cele mai multe ori. E o revoltă pe toate cele, până la revolta față de Dumnezeu. Or, în viziune creștină, însoțită cu înțelepciunea şi cu cumpătarea, răbdarea este o virtute excepțională. Răbdarea este singura care te poate ajuta să depășești situaţii extrem de critice. O virtute tot mai greu de obținut. Sunt oameni pentru care a răbda este un lucru rău. E un lucru rău pentru cel ce vede totul în orizont apropiat, pentru cel care consideră că totul trebuie să se rezolve în lumea aceasta şi că nu există o altă lume. Toate apăsările şi greutățile şi bolile ne sunt date ca să le depășim, nu ca să ne blocăm în ele. Or, tocmai lipsa de răbdare face ca să ne blocăm în ele. Nu rezolvăm nimic revoltându-ne... Ne amărâm şi pe noi, îi amărâm şi pe cei din jur, şi nu rezolvăm nimic. Sigur, răbdarea trebuie să aibă un bun orizont de nădăjduire și de așteptare, să fie lucrătoare, nu pasivă. Întru depășirea dificultăților care aduc suferință.
Nu poate să-ți producă suferință ceea ce nu iubești
Ce ne poate produce suferință? Numai ce iubim. Ce iubim? Viața proprie, cu toate ale ei, fizice și sufletești, sănătatea, iubita, soția, copiii, părinții, prietenii, oameni apropiați inimii noastre, patria… Acestea ne pot produce suferinţă. Suferinţa de aici vine, din iubire. Nu poate să-ți producă suferință ceea ce nu iubești. De pildă, dacă îți iubești cu adevărat, frumos și decent țara, un lucru mai rar în ziua de astăzi, sigur că suferi pentru orice scăderi ale ei. Mai suferă și cel care se confruntă cu lipsa de iubire.
Partea bună în suferinţă constă în faptul că omul poate să fie ajutat sau poate să ajute. Suferința este un teren de lucrare filantropică recuperatoare întru scoatere din necaz, pe cât posibil. Și, dacă se poate, întru bună ieșire la limanul mântuirii. Lucrurile acestea fac posibilă nădejdea. Ajutorarea aceasta se poate face (și) prin împreună-suferinţă, prin pătimire cu celălalt. Pătimirea este cuprinsă și în simpatie, și în compasiune. Să compătimești şi să simpatizezi cu celălalt... ceea ce nu e ușor... Această însoțire cu celălalt este importantă. Însoțirea maximă se petrece în Biserică. În Biserică este salvarea. Când eşti în Biserică poţi să te echilibrezi. Suferința ta, dacă este suportată și răbdată, poate să facă să te depășești și să o depășești. Suferința recuperatoare a lui Hristos face suferințele noastre posibil de depășit, le plasează într-o anumită zonă a recuperării de sine.