Taina Creaţiei şi încercările cosmologiilor recente

După mai multe secole în care opinia ştiinţifică a susţinut un univers etern, reprezentarea cosmologică s-a schimbat rapid. Observaţii efectuate de Edwin Hubble, privind mişcarea de îndepărtare a galaxiilor în raport cu observatorii tereştri, cu o viteză direct proporţională cu distanţa până la ele, dar şi rezultatele lui Friedmann referitoare la ecuaţiile lui Einstein vor produce o schimbare radicală a viziunii despre Univers.

Noul model va fi consacrat de câteva rezultate remarcabile. Astăzi ştim că avem de-a face cu un univers în expansiune, în care spaţiul dintre galaxii creşte şi în care trecutul îndepărtat e diferit de prezent, un univers care pare să aibă un început. Ulterior, cosmologii au elaborat procedee în încercarea unei aprecieri a vârstei Universului, derulând imaginar întreg filmul expansiunii înapoi către începuturi, până la momentul iniţial, numit în mod curent cu Big Bang. În prezent, după aproape 50 de ani de la primele date observaţionale, care au arătat îndepărtarea galaxiilor, cosmologia cu Big Bang face referiri frecvente la "început". Fizica şi începutul timpului Scrutând tot mai departe în Univers, cosmologia urmăreşte, în bună măsură, un drum ştiinţific care duce către trecutul tot mai îndepărtat. Călăuziţi de radiaţia existentă în Univers, cercetătorii par să facă o călătorie care îi apropie tot mai mult de ceea ce pare a fi momentul creaţiei lumii. În discursul lor găsim adesea aprecierea vârstei Universului - în ultima vreme cu pretenţia unei precizii tot mai mari, pe baza expansiunii şi a legii Hubble. Mai concret, ţinând seama de viteza cu care galaxiile se îndepărtează de Pământ, cosmologii apreciază că expansiunea a început în urmă cu 13,7–15 miliarde de ani. Totuşi, în cercetările dezvoltate ulterior, sunt introduse noi ipoteze şi multe alte nuanţe care ar putea schimba perspectiva, dacă acestea s-ar dovedi valabile. Într-o carte publicată în 2010 de exemplu, "The Grand Design", Stephen Hawking apreciază că ideea de început a Universului pare să nu mai aibă rost. Hawking scrie că, pe măsură ce ne apropiem de începutul Universului, călăuziţi de mecanica cuantică şi de unele rezultate provenite din teoria corzilor, pare că nu avem de-a face cu un început propriu-zis. În perioada în care Universul era minuscul, guvernat deopotrivă de legile mecanicii cuantice şi de cele ale gravitaţiei, existau, se pare, doar patru dimensiuni spaţiale. Starea primordială a Universului ar apărea, aşadar, fără o dimensiune temporală, încât "ideea de început propriu-zis" ar fi "semnificativ afectată", fiind, spune el, "dincolo de experienţa noastră, dar nu dincolo de imaginaţia noastră"1. Este semnificativ de spus aici că există consideraţii cu un înţeles convergent şi în cuprinsul epistemologiei. Câtă vreme timpul este o dimensiune a lumii în care trăim, conceptul de început sau de vârstă referitoare la întregul Univers nu pare a fi adecvat. Şi momentul iniţial, şi vârsta Universului calculată începând de atunci sunt deja parte din Univers, încât ambele expresii exclud măsurarea propriu-zisă a unei durate, de cineva care poate supraveghea întreaga evoluţie2. Fizica, filosofia şi teologia despre vidul primordial Semnificativ, de asemenea, e faptul că multe dintre explorările cosmologice privind descrierea ştiinţifică a momentului de început ajung să vorbească despre ceva numit nimic, un anumit vid energetic plin de fluctuaţii: o stare cuantică a Universului, în care sunt prezente toate interacţiunile fundamentale într-o formă unificată. (Punctul acesta primordial, cu densitate de energie inimaginabil de mare, în care, potrivit unor aprecieri, dimensiunile spaţiului şi timpului sunt indistincte, e numit şi singularitate.) Însă "nimicul" acesta primeşte diverse înţelesuri asupra cărora nici oamenii de ştiinţă, şi cu atât mai puţin cei din afara cosmologiei, nu pot cădea de acord. Mai întâi, trebuie spus că, potrivit fizicii recente, nimicul, în sensul golului absolut, pare să nu existe, câtă vreme mecanica cuantică postulează, şi experimentele confirmă, existenţa unei energii, a unor fluctuaţii neîntrerupte de energie. Vidul ascunde miliarde de miliarde de perechi particulă-antiparticulă, care sunt generate şi care dispar permanent. Vidul fluctuant şi apariţia Universului Aşadar, vidul nu este gol. Avem de-a face cu un vid fluctuant, plin de energie, de mişcare. Pe de altă parte, şi particulele conţin vid cuantic, într-o proporţie semnificativă. Atomii conţin vid cuantic, întrucât atomul este mult mai mare comparativ cu dimensiunile electronilor şi cele ale nucleului care îl compun. Protonii conţin mai mult vid cuantic, întrucât masa lor e constituită într-o proporţie mai mare de mişcarea cuarcilor decât de contribuţia propriu-zisă a maselor cuarcilor. În fine, potrivit mecanicii cuantice, şi interacţiunile fundamentale pot fi privite ca forme de vid3. În acelaşi timp, teoreticienii, luând în seamă şi sugestiile teoriei corzilor, văd vidul cuantic ca fiind un adevărat fundal, care intră în constituţia particulelor, dar care le şi conţine pe acestea, în forma unor perechi particulă-antiparticulă ce apar şi dispar cu repeziciune. De aceea, s-ar putea spune, aşa cum şi Leonard Susskind conchide, că vidul reprezintă "o listă a tuturor particulelor elementare, ca şi a constantelor naturii care ar fi puse în evidenţă de experienţă", fiind, în acelaşi timp, şi mai general privind, "cadrul în care legile fizicii iau o formă particulară"4. Aşadar, potrivit aprecierilor pe care le poate face acum fizica, tot ceea ce vedem este rezultatul unor excitaţii ale vidului. Întreg Universul a apărut dintr-o formă de vid, dintr-o energie depozitată în vacuum. Mai mult, opinează fizicienii, această legătură strânsă între naşterea Universului şi fluctuaţiile de vid ar putea indica faptul că apariţia Universului e deopotrivă imprevizibilă şi inevitabilă. Ar fi vorba, în acest sens, de o creaţie spontană, posibilă în condiţiile vibraţiilor energetice existente în vid, întrucât nimicul de care vorbeşte fizica este extrem de instabil, ceea ce ar însemna că apariţia Universului ar trebui văzută ca un eveniment invitabil. Misterul energiei din vid De aceea, unii oameni de ştiinţă au tendinţa să investească acest vid primordial cu tot ceea ce ar fi necesar pentru explicitarea concretă şi completă a apariţiei Universului. Spre exemplu, Peter Atkins, un om de ştiinţă care şi-a declarat răspicat credinţa sa în puterea nelimitată a ştiinţei, declară că ar fi de dorit ca ştiinţa să ajungă, în final, la putinţa de a oferi o explicaţie deplină privitoare la tot ceea ce ne înconjoară, chiar în baza acestui nimic. În felul acesta, spune Atkins, misterul va fi închis în cuprinsul ştiinţei. Ar fi bine, spune el, ca nimicul acesta, din care se naşte totul, să fie un nimic absolut, care să nu mai presupună nici o altă sarcină suplimentară de întemeiere, de precizări structurale privind fondul fizic al lumii. Iar aceasta tocmai în ideea unei eliberări definitive a ştiinţei de sub auspiciile speculative ale metafizicii sau teologiei. Într-adevăr, potrivit fizicii, lumea şi întreg Universul, cu tot ceea ce vedem, sunt o excitaţie a vidului. La acestea se adaugă şi speculaţiile teoretice privind perioada anterioară Big Bang-ului, care văd şi ele vidul energetic, acest nimic înzestrat cu o anumită structură matematică, drept cauză a Universului, încât totul pare să provină, în mod firesc, din nimic5. Totuşi, maniera aceasta de abordare nu rezolvă problema începutului, pentru că şi acest nimic, câtă vreme este rezultatul unui demers ştiinţific, nu poate evita o anumită caracterizare specifică ştiinţelor. Pe de altă parte însă, faptul că în mod spontan, din ceea ce numim fluctuaţiile de energie care nasc perechi quark-antiquark, a apărut întregul Univers, sugerează, potrivit unei interpretări a cosmologului Victor Stenger, că, în ciuda entropiei, "ceva este o stare mult mai naturală decât nimicul". Nu există, afirmă Stenger, o barieră între ceea ce este acum întreg Universul şi starea primordială (adică "nimicul" iniţial), întrucât Big Bang-ul nu e nimic altceva decât fluctuaţia vidului, o vibraţie născută din nimic. Încât lumea nu e decât o trecere firească – în termeni cuantici – de la nimic la existenţă! Într-o încercare deloc rafinată de a lega întrebările vechi ale filosofiei cu răspunsurile recente ale fizicii, s-ar putea spune deci că apariţia spontană şi inevitabilă a Universului din fluctuaţiile de vid ar furniza un posibil "răspuns ştiinţific" la celebra întrebare metafizică "de ce există ceva mai curând decât nimic?". Un teoretician important, Alan Guth, care are contribuţii decisive în descrierea mecanismelor inflaţiei, conchide, pe baza indicaţiilor teoriei fizice, că din acest nimic a apărut întreg Universul, încât fizic vorbind s-ar putea spune că "ceva este nimic"6. Aşadar, fluctuaţiile neîntrerupte ale energiei de vid, care generează spontan întreg Universul reprezintă un posibil scenariu ştiinţific care ar putea explica de ce există ceva mai curând decât nimic. Tot acestea oferă, pentru unii cercetători, şi un posibil răspuns în problema existenţei Creatorului. Stephen Hawking, de exemplu, afirmă că, în aceste condiţii, "nu este necesar să invocăm existenţa lui Dumnezeu pentru a avea o explicaţie pentru începutul Universului"7. Tunelare cuantică în vacuum şi universul primordial Însă perspectiva aceasta nu este întemeiată. Un punct de vedere interesant, în această chestiune, este exprimat de Arhiepiscopul Josef Zycinscki. Pe de o parte, el avertizează cu privire la graba de a folosi întreaga construcţie teoretică a cosmologiei cu Big Bang pentru argumentarea creaţiei biblice. Pe de altă parte, el amendează şi opinia altor autori, care văd în noile versiuni ale cosmologiei ce diluează ideea de început (prin inflaţia eternă sau în ipoteza multiversurilor, în special) un argument eronat împotriva creaţiei. De fapt, spune Arhiepiscopul Josef Zycinscki, nici Big Bang-ul nu este echivalentul ştiinţific al adevărului de credinţă privitor la creaţia lumii, dar nici modelele ce par să excludă începutul Universului nu sunt contraargumente în raport cu învăţătura creştină despre teologia creaţiei. Ca argument pentru această poziţie, autorul subliniază o distincţie necesară între "nimicul" utilizat în doctrina creştină a creaţiei şi cel invocat în cosmologia contemporană. Faptul că "nimicul" prezent în teoriile cosmologice posedă o bogată structură matematică, scrie Zycinscki, face ca acest concept să se situeze mai degrabă în apropierea logos-ului grecesc, aşa cum era înţeles logosul în tradiţia heracliteană şi neoplatonică, decât să fie înrudit cu nefiinţa pomenită în teologia patristică8. Taina neapropiată a Creaţiei Din perspectivă teologică, momentul creaţiei nu este un eveniment care se desfăşoară în lume, în coordonatele ei. Creaţia lumii nu este un proces petrecut în interiorul Universului, ci unul mai presus de realitate. De aceea, apariţia Universului, ca tunelare cuantică din nimic, nu poate fi acelaşi lucru cu evenimentul creaţiei ex nihilo9. Cele două începuturi aparţin unor planuri distincte, chestiune remarcată într-un fel şi de analiza fenomenologică a existenţei. Mai precis, e vorba despre diferenţa ontologică, propusă de Heidegger, care deosebeşte onticul (fiinţare) de ontologic (fiinţa fiinţării). Din perspectivă teologică, începutul lumii ţine de ontologic, şi nu de ontic, încât, chiar dacă apropierea de momentul Big Bang ar putea fi o apropiere de stadiile de început ale lumii fizice, aceasta nu presupune o apropiere de actul creaţiei ca atare. Cu privire la această distincţie între planul ştiinţific şi cel teologic al începutului, alte câteva deosebiri pot ieşi la iveală. În înţelegerea teologiei creştine, evenimentul creaţiei nu e transformarea a ceva în altceva, nu înseamnă "a lucra cu ceva sau în cuprinsul existenţei materiale", întrucât Dumnezeu nu foloseşte nimic din toate acestea (nici materie şi nici energie) pentru a crea lumea10. Mai mult, dacă e să rămânem în cuprinsul acestei arii, nu găsim nici un înţeles filosofic sau ştiinţific care ar putea să facă posibilă dovada că Universul întreg provine (emerge) din nimicul ontologic, de data aceasta11. Cu atât mai puţin despre Creaţie ca Operă personală a lui Dumnezeu, dăruită omului. Este interesant că, încercând să întemeieze întreaga lume pe nimic, discursul ştiinţific pare să se apropie de o situaţie paradoxală. Pe de o parte, intrând în plasa întrebărilor referitoare la întemeierea lumii, ştiinţa pare să înregistreze o infirmitate epistemologică. Atrasă irezistibil într-un fel de joc al ielelor, de interogaţii metafizice seducătoare, cosmologia ajunge într-o situaţie irezolvabilă ştiinţific. Pe de altă parte, alegând să atace toate aceste provocări metafizce legate de începutul Uni-versului cu nimicul absolut, capabil să producă lumea în mod inevitabil, ştiinţa ajunge în situaţia în care, fără să excludă, în mod întemeiat, pe Dumnezeu din crearea şi istoria lumii, plasează începutul Universului într-o stare cvasi-apofatică, imposibil de precizat ştiinţific. note 1 Cf. Stephen Hawking and Leonard Mlodinow, "The Great Design", New York, Bantam Books, 2010, p. 134. 2 "De vreme ce timpul şi curgerea lui fac parte din Univers, nu putem vorbi, nici cronologic, nici cauzal, de o origine a Universului. Deoarece timpul se scurge în Univers, nu am putea vorbi despre un început al Universului altfel decât în Univers" (Marc Lachièze-Rey, "Expansiunea Universului", în Dicţionar de istorie şi filosofie a ştiinţelor, Dominique Lecourt (coord.), Editura Polirom, 2005, p. 561). 3 Cf. John Barrow, "Mic tratat despre nimic", Editura Tehnică, Bucureşti, 2009. 4 Cf. "Peisajul cosmic", Editura Humanitas, 2012, p. 111. 5 Amanda Gefter, "Why is there something rather than nothing", în rev. New Scientist, vol. 211, nr. 2822, 23 iulie 2011, pp. 28-29. 6 Ibidem. 7 William E. Carroll, "Cosmology and Creation. From Hawking to Aquinas. In Memory of Josef Zycinscki", în rev. Logos, vol. 15, nr. 1, iarnă 2012, pp. 134-150 (134). 8 Ibidem. 9 Cf. Josef Zycinscki, "Metaphysics and Epistemology in Stephen Hawkingâs Theory of the Creation of the Universe", în rev. Zygon 31:2 (1996), pp. 269-284 (273). Sfântul Atanasie cel Mare utilizează, pentru întemeierea lumii, expresia me on. Reflecţia teologică îi asociază, acestei expresii, înţelesul de nefiinţă, însă nu în sensul tare, de nefiinţă absolută, pentru care grecii au un alt termen, uk on, ci o nefiinţă care presupune totuşi o potenţialitate. 10 William E. Carroll, art. cit., pp. 141-142. 11 Josef Zycinscki, op. cit., p. 271.