Tatăl fiului risipitor, icoana dorului

Mărturisesc că, dintre toate pildele Sfintelor Evanghelii, cele mai apropiate de sufletul meu sunt Pilda talanţilor şi Pilda fiului risipitor.

Ştiu că în cea din urmă este vorba de iertare, de iertarea aceea căreia îi sunt şi eu subiect, care mă face să conştientizez că Dumnezeu este atât de bun, încât în fiecare clipă îmi dau seama că m-a iertat pentru clipa pe care tocmai am trăit-o. Această idee centrală este subliniată şi de Mântuitorul, pe de o parte, prin faptul că, în finalul parabolei, tatăl îi spune fiului celui mare că „trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“ şi, pe de altă parte, pentru că înainte de Pilda fiului risipitor, Mântuitorul Iisus Hristos rostise încă două parabole, cu subiecte asemănătoare: pildele despre oaia cea pierdută şi despre drahma cea pierdută. Atât de dragă îmi este acestă pildă, încât am şansa ca, de fiecare dată când o citesc, să găsesc un nou sens, o nouă latură pe care nu o surprinsesem până atunci. Desigur, cele mai accesibile sunt iertarea, pocăinţa, iubirea şi împătimirea. Dar, de fiecare dată când parcurg cele 22 de versete ale capitolului al XV-lea din Evanghelia după Luca, surprind o nouă faţetă a acestui diamant de pedagogie divină - Pilda fiului risipitor. Am să vă propun în cele ce urmează o perspectivă inedită pentru mine: aceea a tatălui. Cum trăieşte el evenimentele? Cum le interpretează şi cum reacţionează la ele? Mai întâi, fără să se opună valurilor tinereţii şi pretenţiilor lui „prâslea“, împarte averea sa celor doi fii şi acceptă fără crâcnire plecarea celui mic. Probabil că a fost o durere fără de margini pentru omul acela, chiar dacă îi rămânea un fiu acasă, lângă el. Pentru că un părinte nu are inima compartimentată proporţional cu numărul vlăstarelor sale. Inima lui se dăruieşte total fiecăruia dintre copii. Dar oare cum se simte el când acela este plecat departe, acolo unde îşi petrece viaţa în desfrânări, unde îşi cheltuie averea şi cade victimă răutăţii celorlalţi şi nesăbuinţei sale? Mi-l imaginez pe bătrânul tată stând zi de zi pe prispa unei case, cu mâinile streaşină la ochi, cerşind cerului reîntâlnirea cu odorul său. Mă gândesc că suferă şi că supravieţuieşte zilelor rămase doar datorită dorului infinit faţă de copilul său. Acel dor care, aşa cum este şi etimologia latină a cuvântului, exprimă şi dorinţa după cineva, şi durerea provocată de absenţa aceluia. Îl văd obosit, zdrobit de durere, dispus la orice jertfă. Îşi imaginează tot felul de scenarii în care fiul său joacă rolul principal. Unde stă? Are cu ce se hrăni? Îi ajung banii? O fi sănătos? A murit? Lacrimile îi curg pe obraji la fiecare gând nenorocit născut în mintea lui. Aşa mi-am imaginat că a trăit acel tată până la întâlnirea cu fiul său cel mic. Aşa precum trăiesc acei părinţi părăsiţi de copii, de semeni, de societate, de tot. Mă gândesc că, pentru ei, bucuria revederii cu fiii lor acoperă toate rătăcirile trecutului. Ce întâlnire trebuie să fi fost aceea, tată şi fiu, după mulţi ani! Ce bucurie mare, ce lacrimi fierbinţi se scurgeau din ochii lor, obişnuiţi cu despărţirea. Normal că uiţi de avere, firesc să nu te interesezi de pedeapsa pedagogică pe care o merită fiul tău, logic să îi dai ce ai mai bun fiului tău... Oare? Normal? Firesc? Logic? Da, desigur. Pentru părintele adevărat, da. Pentru cel care este „întru sine“, da. Cum normală este şi atitudinea fiului. Proaspăt „revenit întru sine“, după rătăciri dureroase pe meleaguri secătuitoare de avere spirituală, fiul risipitor realizează deşertăciunea alegerilor sale şi îşi dă seama că firea lui, ca a oricăruia, este legată de casă. Casa lui, axis mundi, alfa şi omega, începutul fericirii şi finalul peregrinărilor lui chinuitoare. Acolo este aşa de bine, încât şi starea de argat te face părtaş la fericire. Acolo îţi dai seama că nu puterea de a cumpăra iluziile acestei lumi aduce liniştea, ci bucuria convieţuirii cu cei dragi. Doar atunci avem prilejul să ne bucurăm de lacrimile calde ale tatălui, de fastul praznicului, de „aflare“ şi de „înviere“. Spuneam săptămâna trecută că vameşul ne este mai simpatic decât fariseul, pentru că ne oferă surpriza transformării, pentru că este ca noi. Cred că există asemănări între parabola din această duminică şi Pilda vameşului şi a fariseului, pentru că, precum atunci, unul dintre cei doi fii ne este mai drag. Pe unul îl simţim mai aproape de sufletul nostru, pentru că de acesta ne simţim mai apropiaţi. De el şi de tarele lui. Fiul risipitor, evident. El este cel care trăieşte viaţa precum un lung şir de evenimente ce au ca loc de plecare şi punct terminus căminul. Acolo unde, pe prispă, scrutând depărtările în care ne zbatem inutil, Dumnezeu aşteaptă cu nerăbdare reîntâlnirea, cu el, cu noi.