Tatăl soldatului

Eroismul se manifestă ca virtute nu doar pe câmpul de luptă, în timpul războiului. La fel de real este atunci când luăm atitudine faţă de nepăsarea şi indiferenţa noastră. De nefolos este a ne visa făptuitori de vitejii, util şi izbăvitor ne este a da atenţie unor aparente mărunţişuri, purtându-ne în mod constant nobil, liniştit şi cu răbdare.

Un soldat a fost trimis urgent de pe front acasă fiindcă tatăl său se afla pe patul de moarte. S-a făcut această excepţie pentru el deoarece era singura rudă a bătrânului. Când a intrat în camera de reanimare, ostaşul şi-a dat seama că cel intubat şi conectat la tot felul de aparate nu era de fapt tatăl său. Se pare că cineva făcuse o greşeală şi că alt soldat ar fi trebuit să fie în locul lui. Cât mai are de trăit? L-a întrebat tânărul pe doctor. Doar câteva ore, i-a răspuns acesta. Ai ajuns la timp. Soldatul s-a gândit la bietul fiu al celui aflat acum în spital, care lupta numai Dumnezeu ştie pe unde, la mii de kilometri distanţă. A privit apoi spre bătrânul care, nevăzător, se agăţa de viaţă cu ultimele puteri, în speranţa de a-i spune fiului său rămas-bun. Iar tânărul s-a hotărât. S-a aplecat peste bătrân, i-a luat mâna în palma sa şi i-a şoptit: Tată, sunt aici. M-am întors. Bătrânul a strâns mâna ce i se oferea. Ochii săi bolnavi s-au deschis şi au rătăcit prin cameră, iar pe faţă i-a apărut un zâmbet. Prin gestul ostaşului, bolnavul a plecat în veşnicie împăcat şi fericit.