Teama de a nu greși

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 312-313

„Spuneau părinții din schit despre Platon (Sf. Cuv. Paisie de la Neamț) și acest lucru vrednic de știut: Într-o noapte, spre duminică, Platon a adormit așa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Când s-a deșteptat, slujba era pe la jumătate. Atunci, de mare mâhnire, a început a plânge și s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a rușinat să mai meargă la Sfânta Liturghie și la trapeză cu frații, ci ședea în chilie plângând, atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci șezând pe un scăunel, ca să se poată deștepta la Utrenie.

Nevoindu-se smeritul Platon la Schitul Cârnu, se ducea adesea în pustie la Cuviosul Onufrie, bărbat ales și plin de dar, pentru a-i cere cuvânt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul despre patimile trupești și sufletești și despre luptele cele cu vicleșug ale diavolilor, a adăugat la urmă și acestea:

– Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul dintre sfinți. Dar cel ce cade către Hristos cu credință și cu dragoste, cu smerenie și lacrimi, aceluia i se dau mângâieri și negrăite bucurii, pace și dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefățarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii și smerenie necontenită pentru Hristos. Căci, din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimțitor către bunurile lumii acesteia.

După patru ani de nevoință duhovnicească în Moldova, rasoforul Platon a plecat la Sfântul Munte ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai târziu, ca nu cumva părinții moldoveni să-l silească să primească preoția.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)