Teodosia-Zorica Laţcu, monahia cu suflet de poezie

Poezia Zoricăi Laţcu, afirmată încă din anii '40 ca o lirică valoroasă, a început să fie cunoscută mai mult abia după 1990, an care a şi coincis cu trecerea poetei la Domnul. Redescoperirea ei s-a făcut datorită unui mare admirator al ei, părintele Teofil Părăian. Cunoscutul duhovnic de la Mănăstirea Sâmbăta, în nenumăratele lui conferinţe şi dialoguri prin ţară, a găsit mereu timp să recite din poeziile maicii Teodosia (numele primit de Zorica Laţcu, la intrarea în mănăstire).

Zorica Laţcu s-a născut pe 17 martie 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria, în timpul Primului Război Mondial. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut la Braşov. Între anii 1936-1940 a făcut facultatea la Cluj, studiind filologie clasică - limba greacă şi latină - şi, pe lângă aceasta, a urmat cursurile Facultăţii de litere, limba şi literatura franceză. După terminarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj. Aici a colaborat la Dicţionarul Limbii române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu. Părintele Teofil Părăian: „Îmi era frică să o întreb ceva“ Zorica a început să scrie încă din perioada adolescenţei, iar din 1941 ajunge să publice la revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă şi, mai târziu, cu tematică creştină, pline de vibraţie mistică. Primul său volum, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu apare Osana Luminii, Editura Episcopiei din Cluj şi, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat părintelui Arsenie Boca, stareţ până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, pe care poeta l-a preţuit foarte mult şi l-a avut ca povăţuitor. Cu dânsul a corespondat şi păstrat legătura şi după intrarea ei în monahism, la Mănăstirea Vladimireşti de lângă Tecuci, în 1948, sub numele de Teodosia. Dar aici nu a putut sta decât până în 1956, când mănăstirea a fost închisă, o parte din maici arestate, iar celelelte silite să renunţe la monahism. Teodosia s-a numărat printre cele arestate, făcând trei ani detenţie într-un penitenciar din Miercurea Ciuc. După eliberare, a stat în localitatea Gurguieşti de prin părţile Brăilei, cu maica Mihaela, o fostă colegă de mănăstire. Teodosia Laţcu avea nevoie mereu de cineva în preajma ei, pentru că era afectată de o infirmitate congenitală, care nu îi permitea coordonarea mişcărilor; din cauza aceleiaşi afecţiuni vorbea foarte greu, întâmpinând dificultăţi în comunicare. Părintele Teofil, povestind despre prima întâlnire cu maica Teodosia, spune: „Când am întâlnit-o eu pentru prima dată, în anul 1954, parcă îmi era frică să o întreb ceva, pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să răspundă“. Suferinţa ei fizică a fost însă acoperită de frumuseţea şi adâncimea iubirii ei pentru Domnul, de la care a primit daruri alese din care au izvorât atâtea poezii, poate pentru a se împlini încă o dată cuvântul Apostolului Pavel care zice că „puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte“ (II Corinteni 12, 9). Traduce opere ale Sfinţilor Părinţi În 1970, monahia Teodosia s-a mutat la Braşov. Din perioada 1949-1970 datează patru volume de poezii: Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Grădina Doamnei şi Alte poezii. Mutându-se în Braşov continuă să scrie poezie, dar lucrează şi ca traducător, colaborând cu părintele profesor Teodor Bodogae de la Sibiu. Traduce astfel din Origen şi Sfântul Grigorie de Nyssa, lucrări apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ la Editura Institutului Biblic a Patriarhiei Române, dar şi Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, apărute postum (Editura Bunavestire, 1997) şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog, traduceri aflate încă în manuscris. În februarie 1990, odată cu redeschiderea mănăstirii de metanie, se numără printre monahiile care se reîntorc, pentru a-şi continua „la ea acasă“ viaţa călugărească pe care fusese nevoită să o ducă până atunci în lume. S-a întors pentru a-şi da obştescul sfârşit, la 8 august 1990, în mănăstirea în care şi-a făgăduit viaţa lui Hristos,. ▲ Scrisoarea din Rusia Legat de poezia Epitalam, părintele Teofil ne-a spus acest amănunt: „Maica Teodosia a reţinut în memorie o scrisoare, nişte rânduri scrise pe o carte poştală cu nişte aprecieri pe care le-a făcut cineva de pe front, în timpul războiului, citind poezia Epitalam, care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la cei de pe front, şi unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Laţcu, următoarele rânduri: «Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate». Nici maica Teodosia n-a ştiut, nici eu nu ştiu cine le-a scris, dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă“. Epitalam Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii. Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii. Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa; Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa. Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă. Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre. Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre, Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare, O, Kalliroe; tu ştii că pe mulţi azi în suflet îi doare. Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă. Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele Albe - şi mrejele lui totdeauna de peşte sunt grele. Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună, Părul lui moale luceşte, când trece sub raza de lună. Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă. Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă. Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă. Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere, Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here. Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă. Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire. Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire. Braţele albe să fie un leagăn de dulce-alintare, Pentru micuţul ce vine ca preţ al durerii amare. Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă. Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă, O, Kalliroe, de-acum vei intra în viaţa cea nouă. Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline, Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneţi cu bine. Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea căruntă. Haideţi, fecioare din Chios, sfârşit-am cântarea de nuntă. ▲ „Căsuţa mea de scânduri s-a aprins“ Inspiraţia harică cu care Zorica Laţcu lucra transpare din poeziile sale, versurile uneori asemănându-se cu cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Un exemplu, poezia Focul: Căsuţa mea de scânduri s-a aprins. Ardea în noapte. Focul a cuprins Şi tindă, şi odăi, şi coperiş. Voiam să plec din casă pe furiş, C-o legătură-n mână. N-am putut. În val de flăcări albe m-am zbătut; Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadar Plângeam, închisă-n grinzile de jar. Şi, ca să pot scăpa din casa mea, Am lepădat şi haina, căci ardea Şi-am aruncat şi legătura-n foc. Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc; Cuprinsă de uimirea morţii, stam În oarbă nemişcare. Aşteptam Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum Şi vântul să mă vânture pe drum. Am auzit un zvon de prăbuşiri, Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri, Se ridicară palele de fum... În goliciunea mea pornii la drum. Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reci S-au fost deschis zări albe de poteci. Curată ca o candelă-n altar, Cu trupul plin de răni şi greu de har, M-am pomenit urcând pe scări cereşti, Spre miezul dragostei dumnezeieşti. Ştiam acum că focul fost-a pus În casa mea, de mâna lui Iisus. ▲ File de acatist Părintele Teofil Părăian: „Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia Fila de acatist a venit de la biserică într-o vineri seara acasă (se afla atunci la Cluj) şi s-a aşezat să scrie. Şi a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie, care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Şi aşa a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineaţă, fără să ştie că-i duminică, s-a dus la serviciu. Şi când a vrut să intre, portarul a întrebat-o: « Domnişoară, ce vreţi să faceţi? » şi ea a răspuns : « Am venit la serviciu » şi portarul i-a spus: « Dar, astăzi e duminică ». Şi atunci şi-a dat seama cum a trecut vremea, pe neştiute, de vineri seara până duminică dimineaţa. Aşa a apărut poezia aceasta“. Filă de acatist Bucură-te, leagăn alb de iasomie, Către care-n roiuri fluturii coboară, Bucură-te, raza stelei din vecie, Şipot care curge lin cu apă vie, Bucură-te, Maică pururea Fecioară, Dulcea mea Marie. Bucură-te, floare fără de prihană, Albă ca argintul nopţilor de vară, Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană, Mirul care vindeci orice fel de rană, Bucură-te, Maică pururea Fecioară, Ploaia cea de mană. Bucură-te, brazdă plină de rodire, Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară, Bucură-te, cântec tainic de iubire, Clopot de chemare, cântec de mărire, Bucură-te, Maică pururea Fecioară, Blândă fericire. Bucură-te, mărul vieţii care-nvie, Pomul greu de roadă-n plină primăvară Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie Dintru care curge miere aurie, Bucură-te, Maică pururea Fecioară, Sfânta mea Marie.