Timpul vindecă rănile?

Timpul vindecă rănile? Este o întrebare la care răspunsul adus de experienţă tinde să fie afirmativ. Ca aproape orice lucru incitant, şi acesta a fost subiectul de interes al unor studii de cercetare.

Naşterea provoacă o durere inevitabilă, chiar dacă viitoarea mamă beneficiază de pregătire psihologică, analgezice performante şi condiţii bune pentru a aduce un copil pe lume. Experimentatorul le-a cerut femeilor gata să nască să evalueze intensitatea durerii, motivând iniţial cererea pentru a aprecia eficienţa unui anumit tip de analgezic folosit. Evaluarea s-a făcut imediat după naştere, a doua zi, în ziua cinci şi apoi la trei luni după naştere. Rezultatele testului au arătat că odată cu trecerea timpului se diminuează cotarea durerii de către participantele la testare. Această curbă descendentă s-a dovedit a fi neinfluenţată nici de numărul de sarcini şi nici de tipul de medicaţie folosit, deci reprezentarea durerii se estompează pe măsură ce timpul trece. Cu toate acestea, examinatorii nu puteau integra logic imaginea femeilor marcate de durere în timpul contracţiilor, pentru ca numai câteva ore mai târziu ele să strălucească efectiv, înconjurate de cei dragi şi să afirme că "totul s-a petrecut cum trebuia şi de fapt durerea a fost suportabilă". Cum s-ar putea interpreta o asemenea atitudine contradictorie?! Pentru a înţelege un asemenea rezultat, s-a folosit o abordare comparativă. Aceeaşi metodă de evaluare a fost aplicată în urma unei puncţii lombare. În acest caz, curba graficului nu a coborât deloc. Trei luni mai târziu bolnavii îşi evaluau durerea la fel ca în prima zi (Braddley A., "La memoire humaine. Theorie et pratique", 1993). Deci, cum putem înţelege că amintirea legată de durere rămâne intensă după o puncţie lombară, dar că ea scade după o naştere? Se pare că metamorfoza reprezentării durerii este determinată în principal de bebeluş, nu atât de timpul trecut. Emoţia soţului, părinţii, prietenii, felicitările primite, sărbătoarea pentru noul membru al familiei au modificat total învelişul afectiv al mamei. Dar mai ales prezenţa bebeluşului, interacţiunile cu el, plăcerea de a-l ţine la piept au conferit un sens înălţător suferinţei. Există factori care modifică reprezentarea durerii S-au numit doi factori transformatori, susţinerea şi sensul, care mai mult decât timpul au determinat estomparea reprezentării durerii. Mama a fost susţinută (de familie, prieteni, biserică, de medic), iar durerea ei a avut un sens minunat prin noua viaţă. Se pare că aceşti factori modifică orice tip de durere trăită. Deci, dacă există cineva care să ne susţină şi dacă găsim un sens puternic în cele trăite, putem să depăşim orice cumpănă a vieţii noastre (Boris Cyrulnik, "Mourir de dire. La honte"). Revelatoare sunt cuvintele Lyttei Basset, care vorbeşte în cartea "Această legătură care nu moare niciodată" despre durerea pierderii lui Samuel, fiul ei cel mai mare, şi despre sprijinul care în acele momente a fost salvator. "Cinci ani au trecut. Totul a rămas gravat până în cel mai mic detaliu. Îmi dau seama astăzi că mi-am datorat supravieţuirea celor mai mici detalii. Nu voi uita niciodată prăbuşirea asistentei mele care nu l-a întâlnit niciodată pe Samuel. Solidaritatea celei care m-a însoţit în ascensor… Înainte de a mă scufunda, oarbă şi surdă, în urletul inuman, adunasem deja - în care colţişor al memoriei mele vii? - pepite de solicitudine." Iar legat de sens, aceeaşi autoare îşi încheie periplul în durere cu aceste cuvinte: "Moartea apropiatului nostru ne-a proiectat contra zidurilor închisorii care a devenit eul nostru: crezurile noastre, teoriile noastre, filosofiile noastre liniştitoare au zburat în ţăndări. Am fost tentaţi să nu mai spunem nimic, pentru că lucrurile erau indicibile. Apoi am regăsit cuvântul, acceptând să bâlbâim în absenţa puterii de a spune totul. Şi am făcut cunoştinţă cu marea sărăcie a fiinţei: nu sunt decât aceasta, în limitele de netrecut ale cunoaşterii mele, ale cuvântului meu, ale capacităţilor mele… O fiinţă umană printre altele… Fără îndoială, trebuia să se ajungă acolo pentru a-l auzi pe Cel Viu: "Pe tine voiam să te binecuvântez, numai pe tine, în totul!"" Sau cuvintele unei personalităţi extraordinare, Etty Hillesum, aparent o victimă a lagărelor naziste, în fapt o adevărată supravieţuitoare "pentru care orice situaţie, mai cu seamă situaţiile-limită, mai cu seamă mizeria şi nenorocirea ultimă, fără speranţă sunt suprem utile, sunt citite drept cuvintele unui dialog, din ce în ce mai direct, cu divinul" (A. Manolescu). Etty Hillesum spune: "Am încercat să privesc în faţă suferinţa umanităţii, m-am explicat cu ea, sau mai degrabă "ceva" din mine s-a explicat cu ea, întrebări disperate şi-au primit răspunsuri, marea absurditate a făcut loc unei oarecare ordini şi coerenţe şi iată-mă capabilă să-mi continui drumul. O bătălie în plus, scurtă dar violentă, din care m-am îmbogăţit cu un infim supliment de maturitate".