Toată imnografia Nașterii Domnului ne îndeamnă să-L slăvim pe Cel născut în Peșteră

Nașterea Domnului este sărbătoarea celei mai mari bucurii oferite de Dumnezeu neamului omenesc - Întruparea Fiului Său, împlinirea Tainei din veci ascunse, singurul lucru nou sub soare. Bucuria nașterii lui Iisus Hristos, noul Adam, este exclusiv un dar al lui Dumnezeu: Dumnezeu-Omul născut ca Prunc, pe care Îl primim cu bucurie și nevinovăție copilărească. Izvorul acestei bucurii este Însuși Dumnezeu, Care n-a îngăduit ca neamul omenesc să rămână pe veci chinuit de diavol şi ne-a trimis Mântuitor, pe Fiul Său făcut Om ca pe toți cei asemenea Lui să ne ridice împreună cu El la ceruri.

Dumnezeu S-a făcut Om pentru a-i face pe oameni dumnezei, zice Sfântul Atanasie cel Mare. Venirea lui Dumnezeu pe pământ, prin Fiul Său, este manifestarea văzută a iubirii milostive a lui Dumnezeu. La baza întrupării Fiului lui Dumnezeu a stat iubirea, principalul atribut al lui Dumnezeu, iar întru Hristos locuia trupește toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2, 9), toată plinătatea iubirii Dumnezeieștii Treimi.

Postul Nașterii Domnului este o perioadă liturgică în care postim cu bucurie, de dragul Pruncului care se va naște din Preacurata Fecioară Maria, în Betleem. Imno­grafia Bisericii prezintă această bucurie în imnurile sale, alcătuite pe baza cuvintelor Scripturii și a panegiricilor Părinților din primele secole creştine. Încă de la în­ce­putul postului, imnografii au in­serat în canoanele sfinților de la slujba Utreniei texte care laudă mila cea mare a lui Dumnezeu față de oameni, arătată prin întruparea Fiului Său. Începând cu praznicul Intrării în biserică a Maicii ­Domnului, rânduiala tipiconală prevede introducerea Catavasiilor Nașterii Domnului, cântări compuse de Sfântul Cosma Melodul. În aceste imnuri este descrisă lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu față de om, care trimite pe Fiul Său în lume, din multa Sa iubire de oameni. Sfântul Nicodim Aghioritul, în „Tâlcuirea Canoanelor la Nașterea Domnului”, zice că Hristos este Dumnezeu-Omul, pe care-L slăvim pe pământ ca Dumnezeu-întrupat, mărturisindu-L în același timp pe Dumnezeu veșnic. Sfântul Grigorie Teologul spune că Hristos, Dumnezeu neschimbabil prin fire, a luat (fără prihană) firea noastră din iubire. Inspirat de cuvintele Sfântului Grigorie, Sfântul Cosma Melodul ne îndeamnă să-L slăvim cu bucurie pe Cel ce vine pe pământ: „Hristos se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântați Domnului tot pământul și cu veselie lăudați-L, popoare, că S-a preaslăvit” (Catavasia 1).

Pruncul Iisus Hristos, Cel născut în Betleem mai presus de fire din Preacurata Fecioară Maria, este Mesia, Mântuitorul Cel promis strămoșilor noștri după cădere. El este Hristos sau Unsul făgăduit de Dumnezeu, profețit de profeți, așteptat de poporul Israel și de toate neamurile. Potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul, imnograful se inspiră din cântarea Anei, mama lui Samuel. Hristos este însuși Fiul lui Dumnezeu, Noul Adam, Care mân­tuiește lumea de păcat, din moarte și din iad (din moartea spirituală a despărțirii omului de Dumnezeu), pentru care Îi cântăm cu recu­noștință: „Fiului, Celui născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci, şi mai pe urmă din Fecioara întrupat, fără sămânţă, lui Hristos Dumnezeu să-I strigăm, Cel ce ai înălțat fruntea noastră, Sfânt ești Doamne” (Catavasia a 3-a).

Învăţătura teologică a Întrupării

Imnografia prezintă învăţătura teologică a Întrupării în vederea mântuirii oamenilor. Pentru minunata lucrare realizată prin întruparea și jertfirea Fiului Său, Dumnezeu a ales mai întâi un om, pe Avraam, strămoșul credincios, din care a crescut mai apoi un popor, Israel, numit ales sau al Său. În sânul acestuia S-a descoperit profeților din diferite timpuri și locuri. Această revelaţie (dorința Sa de a-l mântui, salva pe om) a descoperit-o treptat, dar în mod constant. Marele proroc Moise este icoana precursoare a lui Hristos, prin care s-au dat Legea, poruncile, întemeindu-se biserica Vechiului Testament ca loc de sfințire și de menținere vie a legăturii (legământului) dintre Dumnezeu și om, prin ascultarea poruncilor. În una din cele douăsprezece seminții ale lui Israel, cea a lui Iuda, Dumnezeu a pregătit efectiv întruparea Fiului Său. Neamul marelui împărat-poet și profet David, fiul păstorului Iesei, avea să fie ales. Preacurata Fecioară Maria, strănepoata psalmistului, este toiagul (tulpina) din care răsare floarea, Hristos. Mai este numită munte (duhovnicesc) din care se desprinde piatra Hristos, temelia Bisericii. Pentru această minunată lucrare slăvim puterea, iubirea și înțelep­ciunea Lui, zicând: „Toiag din rădăcina lui Iesei și floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel lăudat din muntele cel cu umbra deasă. Venit-ai, întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup și Dumnezeu. Slavă puterii Tale, Doamne!” (Catavasia a 4-a).

Omul căzut în păcat, despărțit de Dumnezeu, supus stricăciunii și morții, purta în sine o întreită dezbinare: cu Dumnezeu (al cărui chip era), cu aproapele și cu sine însuși. Odată întreruptă legătura personală cu izvorul păcii, iubirii și vieții, omul nu avea pacea necesară pentru a trăi în iubire și armonie cu sine însuși și cu semenii săi. De aceea, doar Dumnezeu îl salvează pe om, apelând la voința sa liberă, bătând la ușa inimii sale (Apoc. 3, 16). Hristos vine ca Fiu al Tatălui, Înțelep­ciunea, pacea și puterea lui Dumnezeu făcându-se pentru om Cale, Adevăr și Viață (Ioan 14, 6). El este Mântuitor și Îngerul Sfatului cel Mare al Preasfintei Treimi. El, ca Dumnezeu-Om, a realizat mântuirea, făcându-Se Ușă (Ioan 10, 9) de intrare la Tatăl, iar aceasta este o lucrare a iubirii necuprinse: „Dumnezeu fiind al păcii, Tată al îndurărilor, pe Îngerul Sfatului Tău celui mare, dăruindu-ne pace, L-ai trimis nouă; deci povățuiţi fiind la lumina cunoștinței de Dumnezeu, dis-de-dimineață venind, Te slăvim pe Tine, Iubitorule de oameni” (Catavasia a 5-a).

Minunea întrupării și nașterii Fiului lui Dumnezeu nu are echivalent în istoria lumii decât Învierea Sa din morți. Împreună alcătuiesc viața și lucrarea Celui care va rupe istoria în două, prin întrupare și înviere restaurând creația și dând lumii viață veșnică. Minunea nașterii, ca și minunea învierii, o vede sfântul imnograf preînchipuită în minunea petrecută cu prorocul Iona: „Din pântece pe Iona, ca pe un prunc, l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit. Iar Cuvântul, în Fecioara sălăș­luindu-Se și trup luând, ieşit-a lăsând-o nestricată; că Cel ce n-a pătimit stricăciune, pe ceea ce L-a născut o a păzit nevătămată” (Catavasia a 6-a).

Credința în puterea Cuvântului lui Dumnezeu, așteptarea întrupării Sale, a ținut vie nădejdea poporului ales, a lucrat minuni, mai ales prin profeți: Ilie, Elisei, Daniel și cei trei Tineri în Babilon. Întruparea și nașterea Fiului lui Dumnezeu constituie o minune a credinței, preînchipuită de cuptorul din Babilon care nu i-a ars pe cei trei tineri, așa cum focul dumnezeirii nu a ars pântecele Fecioarei Maria, care l-a zămislit și născut pe Fiul lui Dumnezeu, ea fiind, potrivit Sfântului Nicolae Cabasila, mijlocitoarea credinței în Hristos pentru toți credincioșii din toate timpurile: „Tinerii, în dreapta credință fiind crescuţi, păgâneasca poruncă nebăgând-o în seamă, de groaza focului nu s-au spăimântat; ci în mijlocul văpăii stând, au cântat: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat” (Catavasia a 7-a).

„Cuptorul cel răcorit a închipuit chipul minunii celei mai presus de fire pentru că n-a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei, în care a intrat. Pentru aceasta, cântând, să strigăm: Să binecuvânteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalţe întru toți vecii” (Catavasia a 8-a). Ultima catavasie face referire expresă la momentul Nașterii Domnului, întâmplat în peștera Betleemului. Ea ne face să trăim anticipat momentul Nașterii și să contemplăm minunea ei: „Taină străină (minunată) și neobișnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăş­luire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim” (Catavasia a 9-a).

„Dumnezeu oamenilor din Fecioară S-a arătat”

Dacă imnografia catavasiilor ne introduce în atmosfera praznicului, descrierea evenimentelor o face imnografia Ceasurilor Împărătești, Vecerniei și Utreniei praznicului. O cântare de la Ceasul al III-lea anunță împlinirea tainei, bucuria strămoșilor Adam și Eva, la care suntem părtași și noi. „Betleeme, găteşte-te; împodobeşte-te iesle; peşteră primeşte; adevărul a venit, umbra a trecut şi Dumnezeu oamenilor din Fecioară S-a arătat, Cel ce a luat chip, precum suntem noi şi îndumnezeind trupul. Pentru aceasta Adam înnoindu-se, împreună cu Eva strigă: pe pământ bunăvoirea S-a arătat, ca să mântuiască neamul nostru”.

O stihiră vestește împlinirea profețiilor, care se petrece astăzi. Betleemul, profețit ca loc al Nașterii lui Hristos, este chemat să pregătească peștera. O altă stihiră arată nedumerirea dreptului Iosif la vederea Fecioarei gata să nască, până când îngerul Domnului îi descoperă taina. Slava Vecerniei descrie contextul istoric al momentului, iar slava Litiei de­scrie venirea și închinarea magilor. Toată imnografia praznicului ne îndeamnă să-L slăvim pe Cel născut în Peșteră.

Troparul „Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ție” vestește marea bucurie a venirii lui Hristos în lume și sfârșitul idolatriei și al tuturor religiilor omenești. El este Lumină a cunoștinței, pe care oamenii sunt chemați să o primească, asemenea magilor, ca prin cunoașterea firii să ajungă la cunoștința de Dumnezeu.

Condacul „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slăvesc și magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr Dumnezeu cel mai înainte de veci, începutul unirii oamenilor cu Dumnezeu, a oamenilor între ei, prin Hristos, ca toți împreună, oameni și îngerii, să-L slăvim pe Fiul lui Dumnezeu, făcut Om și născut în Peșteră” exprimă un eveniment istoric petrecut acum două mii de ani, pe care îl retrăim (reactualizăm) an de an. Dar mai mult, clipă de clipă, căutăm să-L primim pe Hristos în inimile, în gândurile și în casele noastre. Dacă El găsește un pământ bun în inima noastră, o face peșteră a Betleemului, iar îngerii vor cânta întru ea... „Hristos vine tainic spre noi, în fața noastră, la ușa noastră, în drumul nostru, și prin fiecare om aflat în suferință care are nevoie de dragostea noastră și de ajutorul nostru frățesc”, spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, iar recunoscându-L în frații Săi mici anonimi, Îl vom cunoaște în inima noastră și în cer în toată Slava Sa.