Trăită în Hristos, suferinţa devine sfinţenie

Secolul trecut, comunismul a făcut ravagii în țările din estul Europei. România a fost poate cea mai mult vizată de persecuția anticreştină, iar preoții au suferit în temnițele comuniste chinuri greu de imaginat și nu puțini dintre ei au îndurat chiar moartea. Între cei prigoniți de autoritățile statului ateu s-a numărat și Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. Povestea întoarcerii lui din închisoare este relatată de nepotul său, Horia Dumitru Ionescu, într-o evocare emoționantă care ne face să retrăim clipele grele ce au marcat viața celui mai important teolog român din secolul 20.

Era o dimineață de iarnă, cu soare și fără nici o urmă de zăpadă. A fost reîntoarcerea bunicului acasă, după cinci ani de detenție la Aiud. În toți acești ani, bunica mea l-a așteptat cu sfințenie, cu siguranța credinței în Dumnezeu. Cu certitudinea că El este drept, ajutător și vindecător. Nu a fost ușor, a fost o cale lungă, nedreaptă și mereu însoțită de îndoieli. Odată, într-o zi nefericită, o doamnă pe care o chema Julieta i-a strigat bunicii pe stradă: Am auzit că soțul tău a murit. Nu, nici această doamnă nu știa nimic despre soarta vreunui deținut de la Aiud, dar cum ispitele sunt uneori foarte mari, a vorbit fără noimă. Bunica i-a răspuns: Nu-i adevărat, te înșeli, nu a murit. Sunt sigură de acest lucru. A venit apoi o carte poștală, de care îmi amintesc și eu puțin. Bunica era chemată la Miliție. Eram mic, chiar foarte mic, dar totuși am înțeles că era ceva neobișnuit. Era ceva ce nu se mai întâmplase, fără asemănare. Preferam să tac, de regulă puneam multe întrebări, de toate felurile, dar atunci, nu, mai bine am tăcut, am stat liniștit. Un fel de mic întuneric se așternuse în casă. Ca o ceață, de neînțeles, dar prezentă, tăcută și cu care se trăia greu. Mama și-a luat liber ca să stea cu mine. Eram amândoi în dormitor, în camera de pe colț din Calea Moșilor. Mama se plimba cu pași mari, se reîntorcea la fereastra de unde se vedea bine toată curtea. Apoi se ducea iarăși până la ușă, se întorcea din nou, se uita iar la fereastră. După un timp, bunica s-a întors. Ținea în mână o valiză de lemn, așa cum aveau soldații sau... deținuții. Primise valiza bunicului meu. Când a văzut valiza, bunica mea a început să plângă, dar milițianul a liniștit-o. Nu, predarea valizei nu însemna nimic. Nu era un semn că proprietarul valizei ar fi murit. Toate valizele se returnau familiei. Milițianul acesta era mai de treabă decât doamna Julieta. Ceața din locuință s-a mai dus, un pic. Mama mergea la lucru. Era profesoară și avea multe ore. Școala era foarte departe de casă și pierdea mult timp pe drum. Îmi lipsea. Nu era bine când mă trezeam și nu era acolo lângă mine. Bunica citea din cărți mari, se închina mult, cam după fiecare pagină citită. Când făceam câte o năzbâtie, îmi spunea că va pleca îngerul de la mine. Se supără și pleacă. Nu știam eu prea bine cine și ce era îngerul, dar se pare că el avea grijă de mine, mă păzea. Din acest motiv, era preferabil să rămână prin apropiere. Mă știam ocrotit, în siguranță. Erau ele două, mama și bunica. Mai era și îngerul, la care mă rugam în fiecare seară. Pază bună și iubitoare.

Ziua pe care nu o voi uita niciodată

A venit dimineața de iarnă, cea cu soare și fără zăpadă. Bunicul s-a întors acasă. Este dimi­neața de iarnă pe care nu o voi uita niciodată!

Locuința din Calea Moșilor era o locuință mică, jumătate din apartamentul de la parterul blocului. În cealaltă jumătate locuia familia Francu. Baia era la comun. Poate ar fi trebuit să ne mutăm de acolo. Însă pentru bunicii mei era acasă. Locul unde se ­stabiliseră când au venit la București. Era în centru, curtea bisericii era liniștită și nu era ­departe de Institutul Teologic. A fost refugiul lor după calvarul plecării de la Sibiu. Bunica nu ar fi acceptat niciodată să plece într-o altă locuință. Spunea adesea: Când se va întoarce Dumitru, dacă ne mutăm, nu mai știe unde să ne găsească. La fel gândea și mama. L-am așteptat. Și s-a întors. Eram prea mic pentru a înțelege ce a însemnat întoarcerea lui. A fost și pentru mine o schimbare a lumii, un nou timp și o altă viață. M-am simțit mai departe iubit.

O viață asemenea unei lumânări care arde frumos

Cervantes s-a întors de la Alger, unde a fost rob. Apoi a fost în temniță în Spania. A avut puterea să trăiască mai departe, să-l creeze pe Don Quijote și să ne dăruiască o operă nemuritoare. Bunicul a fost un om puternic, care nu a acceptat înfrângerea, care nu s-a lăsat doborât de ceea ce i s-a întâmplat, de nedreptatea și de cruzimea celor proști și ticăloși. Un om puternic nu se oprește din drum, nu se lasă copleșit de încercări, nu-și pierde cumpătul și dorința de a face binele. Sfântul Preot Dumitru Stăniloae a fost un astfel de om. El a fost ca lumânarea din ceară bună care arde frumos și nu se stinge ușor. A fost un exemplu, fără să-și fi propus vreodată să devină un exemplu. Nu știu despre vreun sfânt care să-și propună sfințenia ca normă în viață, la care dorește să ajungă un orice preț și cu orice compromis. Sfințenia este darul divin, fără reguli și norme știute, fără definiții care se învață pe dinafară la școală. Din acest motiv o întâlnim atât de rar. Tot din acest motiv, ea este o necontenită temă de discuție, uneori chiar aprinsă, dar fără răutate. Cred că avem o nevoie de sfințenie, nevoie pe care o purtăm în noi, dar pe care nu reușim mereu să o înțelegem. Dorim să fim aproape de oameni cu adevărat sfinți. Ne dau putere și curaj. Ei sunt miezul curat al vieții, legătura cu Dumnezeu și dovada că Dumnezeu este cu noi. Mi-e greu să descriu concret ­ajutorul sfinților. Nici nu cred că ajută la ceva și cuiva să caut definiția legăturii cu sfinții. Ea este voia Domnului ca noi să avem un ajutor în rugăciune. De aceea, pentru mine sfințenia este mereu concretă, personalizată, ușor de înțeles, dacă o primim cu inimă bună, cu suflet curat și dorință de mântuire. Nu a fost meritul meu că am fost în apropierea unui om care se ruga necontenit, care a înțeles că esența legăturii cu Dumnezeu este iubirea Lui pentru noi. Și-a dorit apropierea sfinților, pe care i-a iubit și respectat. Și tocmai de aceea a fost ajutat de sfinți. Am înțeles canonizarea bunicului meu cu greu. Nu cred că am încheiat acest proces al înțelegerii a ceea ce s-a întâmplat. Dar sunt sigur de o realitate pe care o repet neîncetat. Sfinții i-au răspuns, l-au primit în mijlocul lor. Acest exemplu de rugăciune neîncetată, de stă­ruință în a căuta binele reprezintă un model, un mod de viață și o mărturisire. Să vrem, să încercăm, să-i urmăm exemplul.