Transmitea Cântarea României, dar visa la o Slujbă de Înviere

Datorită televiziunii, marile distanţe nu mai sunt o problemă. Dacă nu poţi participa fizic la un eveniment, merge în locul tău carul de televiziune care, prin priceperea regizorului, îţi creează impresia că participi efectiv. Dan Cojocaru, regizor în televiziune de peste 40 de ani, a reuşit, de multe ori, să ducă telespectatorii peste tot pe unde a fost. De la fotbal la congresele partidului, de la spectacole pe stadion la Cântarea României. Odată cu căderea comunismului, a transmis prima Slujbă de Înviere de la Televiziunea Română. A fost mult timp regizorul marilor transmisii din cadrul redacţiei „Viaţa Spirituală” a TVR, iar acum este în echipa TRINITAS TV, unde împărtăşeşte celor mai tineri din experienţa sa.

Televiziunea reuşeşte să transpună telespectatorului un eveneniment în toată complexitatea sa. Cel care stă şi priveşte poate înţelege şi chiar trăi cele ce se întâmplă la sute şi mii de km depărtare. E adevărat că ochiul unui fin observator nu poate fi înlocuit de camerele de luat vederi, dar agerimea şi priceperea unui bun regizor pot crea celor de acasă impresia că sunt în mijlocul evenimentelor. Regizorul este cel care, prin micile ecrane din carul de transmisie, vede toate detaliile. Tot el îi spune cameramanului ce să filmeze, ce cadre să ia, şi tot el este cel care face decupajul. Adică combină imaginile unei camere cu a celeilalte. Având atâtea monitoare câte camere sunt, el vede care dintre ele prezintă cel mai sugestiv momentul respectiv, şi aşa, noi înţelegem ceea ce se întâmplă acolo.

Televiziunea Română (TVR) a avut mulţi regizori, alături de care a crescut şi s-a perfecţionat, iar la rândul lor s-au profesionalizat în ograda ei. Unul dintre aceştia este domnul Dan Cojocaru, cu o experienţă de peste 40 de ani în televiziune, care acum aduce în casele oamenilor emisiunile şi atmosfera sfintelor slujbe, de la pupitrul TRINITAS TV.

„Aş vrea să fac transmisia unei Slujbe de Înviere”

Nu este ceva nou pentru el. A fost primul regizor care a transmis Slujba Învierii la un post de televiziune din România. Făcea parte din redacţia „Viaţa Spirituală”, nou înfiinţată imediat după Revoluţie. Transmisia s-a făcut de la Catedrala ortodoxă din Timişoara. Consideră această transmisie una dintre cele mai importante realizări ale sale. „Am fost şi sunt fericit de reuşita mea, e o mare bucurie. Uneori, după ce făceam transmisii de ordin politic, congrese, mari spectacole pe stadioane, şeful mă tot întreba: «Ce îţi mai doreşti acum să faci?», iar eu îi spuneam, nu doar în glumă: «Aş vrea să fac transmisia unei Slujbe de Înviere». Bineînţeles că reacţia era ciudată, «Taci din gură, să nu ne audă cineva, că o încurcăm amândoi!» Dar eu chiar vream, pentru că Dumnezeu m-a ajutat de multe ori”, îşi aminteşte regizorul care a reuşit să le arate românilor frumuseţea slujbelor religioase interzise zeci de ani de comunişti.

A regizat prima Slujbă de Înviere de la TRINITAS TV

În noua redacţie „Viaţa Spirituală”, şi-a desăvârşit cariera. Era exact ceea ce îi lipsea, transmisii şi preluări de evenimente religioase, de care nu avusese parte înainte, care erau pe sufletul şi educaţia sa. Ani de zile a fost singurul regizor de la „Viaţa Spirituală”. A transmis înfiinţarea noilor episcopii de la Caransebeş, Slobozia, Covasna, Oradea. „Îmi amintesc de cea de la Slobozia, unde patriarhul Teoctist, după ce a terminat slujba de întronizare, a primit un armăsar alb, din partea oficialităţilor. A fost un gest inedit, impresionant.”

„Mi-a plăcut să fac transmisii directe, cu toate că eram un regizor artistic. Am făcut într-o perioadă cele mai mari transmisii din toate domeniile: sport, artistic, politic. Mi-a plăcut. Eu o asemuiam cu o coridă. Intri în arenă, te lupţi cu taurul, în cazul nostru era vorba de o mare transmisie, cu multe camere, responsabilităţi mari, şi la urmă ai acea satisfacţie fantastică, pe care ţi-o dă reuşita că ai arătat ce era mai interesant, mai frumos, de calitate şi profesional în acelaşi timp”, ne împărtăşeşte din trăirile sale Dan Cojocaru. „E un sentiment pe care îl trăieşti numai tu, familia poate să spună bravo sau prietenii să te bată pe umăr. Dar tu ai acea bucurie că ai realizat, şi rămâne numai pentru tine, în amintirea ta, în sufletul tău. Ca şi acum când am avut la TRINITAS TV transmisia slujbei de Înviere. Am avut satisfacţia că a ieşit bine. Eu sunt foarte exigent, atunci când nu iese, simt. Dar a ieşit foarte bime, cu mijloacele tehnice pe care le deţine acum TRINITAS TV. Dacă aici ar fi dotarea mai amplă, am putea face mult mai mult”.

„Nici o transmisie nu seamănă cu alta”

Pentru a face o transmisie religioasă trebuie să ştii tipicul, trebuie să ştii ce se întâmplă. „De copil mă ducea mama la biserică. Pentru mine nu era necunoscut de ce iese preotul, ce face în momentele respective, de ce se duce acolo”, spune regizorul Dan Cojocaru, care consideră regia o meserie frumoasă, dar care necesită o pregătire teoretică foarte amplă. „Nu se poate învăţa într-o săptămână. Nici o transmisie nu seamănă cu alta. Din păcate, nu există nici o facultate, nici o şcoală superioară pentru aşa ceva. Regia se învaţă pe tehnica de film şi prin experienţa şi sfaturile unor persoane care sunt competente. În TVR, marii regizori urmăreau toate emisiile, iar a doua zi spuneau ce a fost bine şi ce nu. Erau discuţii serioase, ni se explica fiecare greşeală”, ne destăinuie regizorul din secretele cu care a reuşit să aducă în casele românilor atmosfera celor mai importante evenimente.

Atunci când te concentrezi pe o imagine, „periferic trebuie să le vezi şi pe celelalte, ca să ştii ce se întâmplă. Trebuie să ai o rapiditate de reacţie, ca să «tai» (să schimbi, n.r.) camera care este cea mai importantă în acel moment. Mai trebuie să ştii exact ce poate să îţi dea camera şi operatorul din locul în care este plasat. Sunt importante şi elementele de cinematografie, că nu se decupează aşa cum îţi vine ţie. Nu o imagine după alta sunt legile cinematografice pe care trebuie să le manevrezi atât de bine, încât totul să fie firesc”.

Concentrare, atenţie distributivă, viteză de reacţie sunt însuşirile regizorului, care, puse în valoare într-un mediu liniştit, duc la reuşita unei transmisii. „Dacă tu eşti panicat, automat transmiţi starea aceasta operatorilor, ei devin timoraţi şi nu mai lucrează normal. Sau se mai întâmplă când o cameră «cade», adică nu mai are imagine, nu mai corespunde sau apare o problemă tehnică, şi atunci trebuie să ai din timp ceva cu care să o înlocuieşti, să nu pierzi unghiul”.

„N-am avut duminici libere, şi nici sărbători”

Înainte de a ajunge la TRINITAS TV, a fost o perioadă la televiziunea Tele 7 abc. Nu mai avea nici o legătură cu viaţa religioasă, se ocupa de cultură. A fost şi profesor la Academia de Radio şi Televiziune, dar „jinduia” după evenimentele religioase. Când a venit solicitarea celor de la Senso TV, de a transmite duminica Sfânta Liturghie, a acceptat imediat. „N-am avut duminici libere, şi nici sărbători, dar nu spun asta cu regret. Era o treabă care îmi plăcea, şi abia aşteptam să vină duminica să fac transmisia”, îşi aminteşte regizorul, care a primit cu bucurie să intre în echipa TRINITAS TV, mai ales datorită atmosferei de aici. Îşi doreşte să realizeze multe aici, dar abia este la început, speră să aibă un car de televiziune, ca să poată merge peste tot prin ţară. Crede că este importantă şi preluarea unor evenimente cultural-religioase, concerte de muzică bisericească, care ar intra în fonoteca televiziunii şi ar fi folositoare în viitor.

De trei ori i s-a schimbat viaţa brusc

„Eu sunt conştient că există Dumnezeu. În viaţa mea au fost trei momente când mi s-a schimbat viaţa brusc, fără ca eu să fac ceva. Totul a luat altă turnură. Toate acestea nu se pot explica decât dacă El a vrut să mă ajute”, recunoaşte regizorul, care a venit în Bucureşti să se angajeze ca actor. A jucat doi ani pe scena din Timişoara, dar primind mai multe promisiuni, a venit la Bucureşti. Însă s-au dovedit a fi vorbe în vânt. Era foarte amărât, mergea de la Parcul Cişmigiu în sus, spre Universitate, gândindu-se ce să facă. În drumul său, se întâlneşte cu un vechi prieten, care era regizor la TVR, şi pe care nu îl mai văzuse de mult timp. Din vorbă în vorbă, i se destăinuie că este şomer. „Mă întreabă dacă vreau să merg cu el la Casa Studenţilor, dar cu gândul să îl însoţesc. Acolo îi spune preşedintelui centrului universitar «Ţi-am găsit înlocuitor!». M-a angajat ca regizor pentru studenţi. Totul a durat 20 de minute, am semnat şi contract, de luni trebuia să mă duc la serviciu. După ce plecăm, îmi zice dacă vreau să merg până la TVR. Acum, dacă îmi spunea şi să-i ţin de urât până la Polul Nord, mă duceam. Plin de curiozitate, eram pentru prima oară în televiziune, nu mi-a scăpat nimic. Mă îndeamnă să mă duc în platou să spun o poezie la microfon. În timp ce rosteam „Cuţu, cuţu, na, Grivei”, din regie mă aude directorul TVR, Octavian Paler. Avea atunci o emisiune care lansa vedete muzicale necunoscute, numai că, în seara respectivă, nu mai aveau prezentator la emisiune. După, vine prietenul meu şi îmi spune să mă duc acasă, să mă îmbrac în costum, că am să prezint emisiunea. Ţin minte că, una din cântăreţele care atunci s-a lansat, odată cu mine, a fost Elena Merişoreanu”, continuă povestea vieţii sale actorul-prezentator, mulţumindu-i lui Dumnezeu că în acea zi nu a mers pe celălalt trotuar al bulevardului.

„Nu am regretat niciodată că mi-am schimbat meseria”

Actoria i-a plăcut foarte mult. „Când eram adolescent, nu era această orientare de a te arăta pe tine, ci, mai degrabă, dorinţa de a arăta cum poţi să interpretezi un personaj, cum poţi să te transpui în pielea lui”, ne spune împătimitul de teatru. Pe vremea aceea, piesele de teatru se jucau doar la marile spectacole. Teatrele din Bucureşti şi din ţară făceau turnee peste tot. Abia aştepta să se ducă la aceste spectacole. Mai era şi teatrul radiofonic. Nu pierdea nici o piesă, ştia toate distribuţiile, după voci.

A continuat, apoi, ca prezentator la jurnalul de ştiri. Telejurnalele nu se prezentau de o singură persoană, ci de 4-5, fiecare, cu rubricile lui. Unul pe cultură, altul pe industrie, politică, economie. „Fiind şi direct, avea legătură şi cu actoria. Nu am regretat niciodată că mi-am schimbat meseria. Mai ales, mult mai târziu, când am făcut mari transmisii”, spune actorul care a făcut studii postuniversitare de regie, aceasta devenind adevărata sa pasiune.

„În anii petrecuţi acolo, am făcut foarte, foarte multe, pe toate genurile de televiziune, de la fotbal la congresele partidului, de la spectacole pe stadion la Cântarea României. Nu mi-e ruşine să spun că am lucrat Cântarea României, pentru că noi, profesioniştii de televiziune, chiar ne făceam meseria. Totul era impecabil, profesional, nu neapărat şi conţinutul. Dar nu aveai nici altă posibilitate. Ca să te poţi desăvârşi ca profesionist, nu aveai alte genuri. Exigenţele fiind foarte mari, m-au obligat să îmi însuşesc foarte bine profesia şi am avut mari bucurii”, spune regizorul transmisiilor din timpul comuniştilor.

Televiziunea a progresat „cu o rapiditate fantastică”

În televiziune a observat progresul rapid al electronicii. La început, erau camere mari, ca nişte lăzi care aveau lămpi, cam de doi metri, băgate în nişte dulapuri de plasă, că, dacă exploda una, omora tot în jur, şi cu ventilatoare care băteau pe ele să se mai răcească, fiind un chin vara. Şi de la aceste lămpi s-a ajuns la miniaturizare, când se poate face un minicar cu patru camere, cu aceleaşi posibilităţi pe care le are un car mare, dar care încape în portbagajul unei maşini. „Cu o rapiditate fantastică, într-o generaţie, televiziunea a ajuns de la ceva greoi, la o mobilitate nemaipomenită.”

„Nu mă bat cu pumnul în piept de românism”

Născut în Feteşti, Ialomiţa, în 1937, nu a stat prea mult aici. Tatăl fiind CFR-ist, a tot umblat, în copilărie, peste tot prin ţară. Liceul, spre exemplu, l-a terminat la Târgovişte. A fost singurul copil la părinţi, aşa cum şi el are acum o fată, căsătorită, şi un nepoţel. Îi vede mai rar, nu sunt în ţară, ci în America. A fost acolo de câteva ori, chiar i s-a propus să rămână, dar nu a vrut să renunţe la ceea ce ştia să facă mai bine. „Nu mă bat cu pumnul în piept de românism, dar eu sunt foarte legat de ţară, de ce se întâmplă. Aici am crescut, aici am locuit, sunt legat de mult prea multe”, dar, cu toate acestea, atunci când pleca cineva în afara ţării, la intoarcere se făceau adevărate cenacluri. Respectivul povestea cu lux de amănunte, de la cum cobora din avion şi până la întoarcere.

Speră să contribuie la ridicarea calităţii programelor TRINITAS TV, să facă cât mai multe transmisii, să poată arăta spectatorilor viaţa Bisericii de peste tot, din întinsul ţării. La înfiinţarea noii Agenţii de Presă BASILICA, domnul Dan Cojocaru a primit şi o diplomă de onoare din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pentru munca depusă la postul Trinitas TV. A fost foarte bucuros de distincţia primită, dar el o consideră mai mult ca o mulţumire pentru anii lucraţi în cadrul redacţiei „Viaţa Spirituală”.

▲ „A căzut tiranul!”

Evenimentele de la Timişoara, de dinainte de 22 decembrie 1989, au ajuns şi la urechile angajaţilor TVR, dar toţi se fereau să vorbească. Le era frică. În dimineaţa acelei zile „ne-au chemat pe toţi. Fiecare departament trebuia să facă câte o tură. Rândul echipei mele venea la amiază. Stăteam aproape de televiziune, şi până la două când urma să intru, m-am dus acasă. Am lăsat televizorul deschis, şi la un moment dat văd pe Mircea Dinescu, momentul când spune «A căzut tiranul!». Urmau alţii, cu tricolorul, mi-am imaginat că o fi din spectacolele legate de 1848. Îmi şi închipuiam ce scandal o să iasă. Dar după ce mi-am dat seama că era real, am luat-o la fugă la TVR. Am ajuns odată cu revoluţionarii, porţile erau vraişte, tot blocul de 11 etaje era plin de oameni care mergeau din birou în birou şi aruncau tot ce găseau, pe geam. Nemaiputând să fac nimic, m-am dus acasă, şi vreo trei zile nu am călcat pe acolo”, povesteşte regizorul TVR care a văzut Revoluţia de la televizor.

▲ „La transmisiile politice, trebuia să se vadă tot timpul Nicolae Ceauşescu”

S-a născut în comunism. Generaţia lui nu se gândea că e posibil să mai schimbe ceva, atât de bine era implementat sistemul. A făcut parte din prima generaţie de pionieri. Era considerată o cinste, o diplomă pentru cei mai buni. „Nouă ni se părea firesc, în tot nefirescul situaţiei. Ţi se băga în cap. Îţi dădeai seama că nu se poate altfel.”

În cadrul TVR era multă cenzură. Fiecare regizor era instruit dinainte ce trebuie să arate şi ce nu. „La transmisiile politice, trebuia să se vadă tot timpul Nicolae Ceauşescu. Ea mai mult moţăia şi nu se vedea. El nu trebuia să apară în ipostaze jenante. Când era obosit, se bâlbâia şi îşi dădea ochii peste cap, atunci arătam publicul sau altceva. Avea un tic. Când ducea mâna dreaptă uşor în jos, ştiam ce urmează: cu rapiditatea unei cobre băga mâna în buzunar, scotea o batistă cu care se ştergea pe toată faţa, într-un mod caraghios.”

Nu putea vorbi orice cu cei din jurul său. Cu cei cunoscuţi vorbea liber până la un punct, se obişnuise. Anumite treburi strict sufleteşti nu le comenta, „că nu ştiai niciodată dacă colegul tău nu te toarnă. Se găsea un pretext, peste o perioadă de timp, şi te dădea afară. Nu era unde să te duci”, spune regizorul de televiziune.

▲ Concertul lui Louis Armstrong

Una din cele mai plăcute transmisii din epoca comunistă a fost concertul suţinut de Louis Armstrong, în 1968. Acesta a susţinut trei concerte la Bucureşti. Domnul Dan Cojocaru spune că, atunci, a fost o perioadă când România a avut deschidere şi au venit foarte multe personalităţi, să vadă cum e după Cortina de Fier. Probabil veneau pe contracte derizorii, şi nu la adevărata valoare.

„Eram tânăr, am avut emoţii. Octavian Paler, care era directorul TVR, m-a pus pe mine, pentru că aveam cunoştinţe muzicale. Din copilărie am cântat la diferite instrumente. Dar ce emoţii am avut, era ceva senzaţional! M-am dus la primele două concerte şi am stat în culise, că nu aveam loc, Sala Palatului era plină. Încercam să îmi notez ce instrument, cine după cine cântă. N-am ştiut că ei improvizează într-atât, că, atunci când a început transmisia, nu mai semăna cu nimic, deşi erau aceleaşi piese. Atunci am văzut ce înseamnă un grup de mari artişti. Ei, practic, nu cântau pentru sală, era uluitor, dar asta nu observi din public, ci din culise sau cu camerele de luat vederi. Spre exemplu, trompeta avea parte solistică şi ceilalţi o urmăreau ca şi cum ar fi ascultat-o atunci, prima oară, după care intervenea alt instrument. Îşi făceau semne, că e bine, că e frumos. Aşa ceva e greu de povestit. A durat două ore şi ceva, trei. Ei aveau un repertoriu, dar puteau să improvizeze pe o piesă mult, nu se mai termina. Fiecare improviza cu instrumentul lui, pe tema muzicală respectivă”, mărturiseşte „toreadorul” răpus de unul din cei mai mari „tauri”.