Trecerea prin Marea Roşie

În Ieşire 14 se relatează una dintre cele mai impresionante minuni ale Bibliei, trecerea poporului Israel prin Marea Roşie pe când ieşea din Egipt sub conducerea lui Moise. Aceasta a devenit o preînchipuire a Sfântului Botez, celebrând ieşirea din robia păcatului a noului Israel, Biserica.

Mai întâi să facem câteva consideraţii tehnice. Încă de pe vremea lui Wellhausen, părintele criticii biblice moderne, au fost decelate două tradiţii. Prolegomene critice După una, atribuită redactării care combină Iahvistul cu Elohistul (JE), Iahve aduce un vânt puternic care bate toată noaptea, uscând marea (v. 21). A doua zi, Iahve produce panică în rândul armatei egiptene şi face să le sară butucii roţilor de la care, încât egiptenii înţeleg că Iahve luptă alături de Israel împotriva Egiptului (vv. 24-25). Apoi marea se întoarce şi îi prinde pe egipteni, înecându-i (v. 27). După cealaltă versiune, sacerdotală (P), minunea se întâmplă când Moise îşi întinde mâna (v. 21). Marea este despicată în două, iar Israelul păşeşte "prin mijlocul mării, mergând ca pe uscat, iar apele le erau perete, la dreapta şi la stânga lor" (v. 22). Când Moise este îndemnat iarăşi să-şi întindă mâna, apele se revarsă şi-i înghit pe egipteni (v. 28). S-ar părea că în prima variantă israeliţii nu au trecut prin Marea Roşie, ci doar au asistat la minunea uscării mării şi revărsării ei peste egiptenii cuprinşi de groază şi loviţi de Dumnezeu. Despicarea mării şi formarea a doi pereţi de ape de o parte şi de alta apare abia în documentul sacerdotal, care probabil s-a inspirat din trecerea Iordanului sub conducerea lui Iosua (atunci însă Iordanul stă cu un singur perete, cel dinspre amonte - cf. Iosua 3:13.16). Dacă JE insistă pe faptul că Iahve luptă pentru Israel, minunea uscării apei fiind oarecum secundară, P insistă mai mult pe minune: marea despicată (nu doar uscată), dar şi pe rolul lui Moise de mediator (Dumnezeu îi porunceşte lui Moise, iar minunea se desfăşoară când acesta din urmă îşi întinde mâna) (cf. William H.C. Propp, Exodus 1-18, A New Translation with Commentary, Doubleday, New York, 1999, AB 2, pp. 550-554). Chiar şi cei care nu mai pun preţ pe defalcarea textului pe surse, ci pe realitatea redactărilor, recunosc că în cazul de faţă există două variante complet diferite. Observând unele fragmente care nu au corespondenţă în text (strigătul lui Moise din v. 15 nu apare menţionat în nici un loc!), E. Blum consideră că există două compoziţii, una deuteronomistă pre-sacerdotală (KD) şi una sacerdotală (KP), cea sacerdotală preluând material chiar dintr-o sursă sacerdotală independentă (Erhard Blum, Studien zur Komposition des Pentateuch, Walter de Gruyter, Berlin / New York, 1990, pp. 256-262). Cele observate mai sus ne îndreptăţesc să concluzionăm în felul următor: a existat o dezvoltare a tradiţiei minunii de la Marea Roşie, în urma căreia s-a fixat şi mai bine interacţiunea dintre elementele componente: Iahve-Dumnezeu şi norul, Israelul şi Moise, armata egipteană şi faraonul, marea. Se constată de asemenea o sublimare teologică: dacă în varianta mai veche, Iahve participa la luptă efectiv, răspândind groaza în rândul egiptenilor şi stricându-le carele, în varianta mai târzie, Iahve acţionează prin cuvânt şi prin intermediarul său credincios, Moise. Ca în cazul oricărei minuni, este impropriu să se pună întrebarea: "Ce anume s-a întâmplat acolo istoric?". Istoria nu poate certifica aşa ceva, iar simpla etichetă că naraţiunea este un "clişeu folcloric" (W. Propp, p. 551) pare să-i nege orice bază obiectivă. Am arătat însă şi cu altă ocazie că elementele mitice nu sunt lipsite deloc de o realitate dincolo chiar de obiectivitatea ştiinţifică expres căutată. Mă interesează mai mult decât "ce anume s-a întâmplat?", ce semnificaţie are aceasta pentru mine. Nu am fost niciodată în Egipt, israeliţii nu sunt strămoşii mei, nu mă interesează la modul direct intrarea lor în ţara Canaanului. Sensul duhovnicesc Şi totuşi, ca şi creştin, istoria Vechiului Testament mă priveşte la un nivel mult mai profund decât cel biologic sau cultural. Evenimentele descrise acolo devin la nivelul duhovnicesc tipuri ale realităţilor bisericeşti. Trecerea prin Marea Roşie ca act fondator al Israelului eliberat din Egipt devine în creştinism un simbol al eliberării de păcat şi al intrării în Biserică. Origen spune: "Ce grea ispită este să treci prin mijlocul mării, să vezi valurile ridicate, să auzi zgomotul şi urletul apelor învolburate! Dar dacă îl urmezi pe Moise, adică Legea lui Dumnezeu, apele vor deveni pentru tine ziduri de-a dreapta şi de-a stânga, iar tu vei afla cărare pe uscat în mijlocul mării. Mai mult, se poate întâmpla ca urcuşul ceresc pe care spunem că sufletul îl face poate avea primejdia apelor. Ape mari pot fi găsite acolo" (Omilii la Numeri 27:10, cf. ACCS.OT 2, p. 76). La fel, Sf. Ioan Gură de Aur comentează: "Astăzi a eliberat Domnul din tirania diavolului firea omenească şi a întors-o la nobleţea ei de mai înainte" (Cuvânt la Sfintele Paşti, în: Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 151). Dar, mai mult, încă din Noul Testament trecerea mării preînchipuie cu Sf. Botez. "Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare" (1 Corinteni 10:1-2). Sf. Apostol Pavel scrie aceasta chiar înainte de cap. 11 în care se referă la comuniunea membrilor Bisericii în jurul Euharistiei. "Aceasta deci este simbol al botezului, iar cele ce au urmat după trecerea Israelitenilor prin Marea Roşie sunt simboluri ale Cinei celei de Taină" (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau tâlcuirea epistolei întâi către corinteni, Ed. Sophia/ Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 239). Botezul "în Moise" înseamnă după Sf. Ioan de fapt îmbărbătarea în Moise, israeliţii văzându-l pe acela trecând mai întâi prin mare. Norul, prezenţa divină, semnifică primirea Duhului Sfânt la Botez (Mirungerea chiar se dă ca "pecete a darului Sfântului Duh"), iar marea (apa) este materia văzută a Botezului. Faraon şi diavolul Putem însă merge mai departe: Egiptul de care se eliberează Israelul reprezintă patimile, care, asemenea unei oştiri cumplite, cu cai şi care, asaltează sufletul omului. "Faraon este îndoită preînchipuire, fiind pildă atât a morţii, cât şi a lui Satan" (Sf. Efrem Sirul, Imne la Azime 3:16, în: Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, trad. I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 1999, p. 134), care doreşte să-i ţină în tiranie pe oameni, ucigându-le născuţii de parte bărbătească (adică raţiunea, ca parte conducătoare-masculină a sufletului). Drumul de trei zile prin pustiu exprimă lupta ascetică, mortificarea pentru a primi a treia zi Învierea, lumina de pe Muntele Sinai şi împărtăşirea de Legea-Logosul dumnezeiesc, adică însăşi comuniunea cu Hristos. Marea Roşie reprezintă de aceea hotarul dintre pământul Egiptului (domnia diavolului) şi pustiu, începutul urcuşului duhovnicesc. Uciderea egiptenilor în apă echivalează cu exorcismele de la Botez, când diavolul este alungat prin lepădarea de el a candidatului. Moise, care ridică mâna deasupra mării (âal hayyam) îl reprezintă pe preot care binecuvântează apa din cristelniţă. Despicarea mării arată că apa sfinţită nu-şi mai manifestă puterea distrugătoare (marea în gândirea ebraică reprezintă haosul) pentru cel care se botează, pentru că prin rugăciune a dobândit caracterul iniţial al apei de la începutul creaţiei, peste care plutea Duhul lui Dumnezeu. Acea apă este văzută de pr. Stăniloae ca o proto-materie, încărcată de energie dătătoare de viaţă (marea "va scoate" mai târziu animale) (cf. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, ediţia a II-a, 1997, p. 25). De altfel, aşa cum am văzut, în varianta veche pre-sacerdotală, chiar se vorbea de vântul de la răsărit, care suflă noaptea peste mare şi o usucă. În ebraică, ruah înseamnă şi "vânt" şi "Duh", arătând că apa este iarăşi energizată de Duh, ca şi la începutul creaţiei. Marea nu mai rămâne informă, ci se strânge la un loc sau se întoarce la locul ei, acţionând la puterea Duhului. Iarăşi aceasta aminteşte de rânduiala de la creaţie, când apele de deasupra tăriei sunt despărţite de apele de dedesubtul tăriei, iar apoi apele de sub tărie se adună la locul lor, arătând uscatul.