Ultima poveste

Dragii mei absolvenți, după un an de povești și patru ani de poveste, iată-ne ajunși la capăt de drum. Parcă mai ieri plănuiam o mulțime de visuri, iar azi răsfoim albumul cu amintiri, cu succese și cu bucurii pe care le-am scris împreună. Copiii mei, îmi doresc din suflet ca, din tot ce am putut realiza laolaltă, să rămână sădite în mintea și în inima voastră dragostea, respectul și prețuirea față de limba română, față de patria străbună și, înainte de toate, față de Dumnezeu. Și pentru că anul acesta v-am potopit inimile cu povestioare de suflet, în mod special, vouă, absolvenților mei, vă dedic acum ultima poveste.

E o poveste despre planuri de viitor, în care eu însămi mă regăsesc, privind în urmă. Este o poveste care ne învață să nu renunțăm la visuri, chiar dacă drumurile spre împlinirea lor sunt sinuoase și nu presupun mereu ascensiuni. Să le primim pe toate, iubiții mei, și pe cele bune, și pe cele pe care noi le considerăm mai puțin bune, așa cum ni le dăruiește Dumnezeu, căci toate sunt pentru folosul nostru sufletesc. Și să nu renunțăm niciodată la visul de a atinge cerul, chiar dacă viața ne aruncă în cel mai adânc abis. Din păcate, când durerile vin asupra noastră, noi nu le cunoaștem scopul, dar, cu trecerea vremii, ne dăm seama de rostul lor binefăcător.

Erau, odată, pe vârful unui munte, trei copăcei care ascundeau în inima lor trei visuri măreţe. Când au crescut, au avut puterea să-şi mărturisească unul altuia speranţele.

Primul îşi dorea cu ardoare să ajungă un cufăr de mare preţ, sculptat de un tâmplar iscusit, căci lemnul său era de esenţă tare şi cu siguranţă că un talentat meşter ar fi reuşit să-i îndeplinească visul. O, câte bijuterii şi câte comori, cât aur şi câte pietre scumpe ar putea păstra el în siguranţă pentru un rege!

Cel de-al doilea copac îşi dorea să fie o corabie puternică şi frumoasă, care să ofere siguranţă celui care o conduce, dar şi celorlalţi călători din ea. Îşi dorea să poată străbate mări şi oceane, să înfrunte valuri uriaşe şi furtuni cumplite şi poate, dacă nu spera prea mult, să-l poarte cu bine chiar pe regele ale cărui comori le proteja vecinul său, copacul ce visa să devină cufăr de mare preţ.

Al treilea copac, cu rădăcini adânc înfipte în pământ, cel mai viguros şi cel mai semeţ dintre toţi copacii, spera să rămână acolo, pe vârf de munte. Îi plăcea să fie mângâiat de razele soarelui, să privească de acolo, din înălţime, jivinele naturii, să înfrunte nemilosul vânt ce-i biciuia braţele, făcându-i rădăcinile și mai puternice, şi mai ales pe nemilosul Cronos ce-i pecetluia pe toţi cu semnele trecerii, doar pe el îl ocolea, condamnându-l, parcă, la tinereţe fără bătrâneţe şi la viaţă fără de moarte. Cel mai mult, însă, adora cerul şi simţea că Dumnezeu l-a binecuvântat să crească şi să se ridice pentru a putea, peste ani, să-L îmbrăţişeze pe El şi eternitatea Lui. Simţea că, prin el, Dumnezeu Se va putea coborî pe pământ mai uşor decât în zbor, pe aripi de heruvimi, şi că, tot datorită lui, omul ar putea să urce, ca pe o scară, sus, la cer.

Doamne, ce visuri! Ce visuri puerile! Aşa visăm şi noi, oamenii, când suntem mici, dar apoi, când biciul disperării ne sfârtecă fără milă idealurile, ne trezim în braţele crudei realităţi şi o trăim aşa cum ne este ea dată: cu mici bucurii şi cu imense dureri. Atunci, visurile se întunecă, rămân în urma noastră ca amintirile încărcate de colbul uitării şi ne declarăm total nefericiţi, ba chiar loviţi crunt de soarta care pentru alţii a fost atât de darnică, iar pentru noi atât de nemiloasă.

Ei, dar haideţi să ne întoarcem la copăceii noştri naivi şi să vedem ce s-a mai întâmplat cu ei! Într-o dimineaţă, au sosit pe vârf de munte trei tăietori de lemne. Şi ei aveau visuri măreţe, mai ales când au dat cu ochii de cei trei copaci viguroşi, pe care cam de multişor îi aşteptau să se maturizeze pentru a-i tăia şi a-i vinde pe bani frumoşi.

Primul tăietor de lemne se lăuda că va vinde copacul unui meşter tâmplar din sat care face cufere frumoase şi renumite chiar şi peste hotare. O! Câtă bucurie pe copacul nostru. Tocmai asta aştepta el: să încapă pe mâinile meşterului iscusit şi… gata visul împlinit! Cel de-al doilea tăietor de lemne spunea că va vinde marfa tâmplarului din port, căci i se părea lui că lemnul e tare bun pentru o corabie straşnică. Mare a fost și bucuria celui de-al doilea copac. Numai al treilea îşi vedea idealul frânt. Era prea frumos ca toţi trei să-şi împlineacă visul. Oare de ce i se întâmpla asta numai lui? Cu ce greşise? El avea un vis atât de frumos şi de sfânt, poate mai sublim decât al celorlalţi doi copaci laolaltă. Oare Dumnezeu nu-l iubea?

Şi vremea a trecut. Primul copac, care la început era plin de entuziasm, era prins acum în ghearele deznădejdii. Meşterul tâmplar socotise că lemnul său nu ar fi atât de bun pentru a-l folosi la confecţionarea unui cufăr, aşa că a hotărât să-şi facă o iesle pentru animalele din grajd în care să păstreze fânul şi paiele. Ce dezamăgire! Cât regret! Al doilea copac a nimerit pe mâna unui alt tâmplar din port, care, în loc de corabie fastuoasă, şi-a făurit o simplă barcă pescărească pe care o foloseau pescarii locului pentru a traversa lacul dintr-o parte în alta. Ce oceane? Ce mări? Ce valuri? Ce furtuni? Şi mai ales ce regi s-ar urca într-o simplă barcă pescărească? Încă un vis năruit! Cât despre al treilea copac, nici nu mai vorbim! Din el, un gospodar al satului şi-a făcut nişte bârne groase pe care le-a aşezat într-o magazie întunecată din spatele curţii. Deocamdată, nu aveau nici o utilitate, dar poate, cândva, cine ştie? Or fi bune şi ele la ceva...

Câte visuri de-ale noastre nu se spulberă asemenea visurilor celor trei copaci! Şi câte regrete nu atrag după ele speranţele năruite! Există, totuși, oameni care cad învinşi, dar se ridică biruitori. Există zile cu nori şi zile cu soare. Există sclipiri de stea pe cerul nopţii, chiar atunci când fastuoasa lună e în eclipsă totală. Există dimineţi liniştite, după nopţi furtunoase, şi valuri ce mângâie, după ce spumegă de mânie şi se izbesc de stânci... şi zâmbete după lacrimi... şi cuvinte de mângâiere după replici tăioase... şi iertare după greşeală... şi uitare după iertare... şi veşnicie după viaţa trecătoare... şi înviere după moarte… Important este să crezi!

Când totul părea pierdut, speranța a rodit frumos în sufletele tuturor celor trei copaci, iar visurile, aparent năruite, au devenit visuri împlinite, căci la ,,plinirea vremii” (Gal. 4, 4), Hristos, Comoara cea mai de preț a lumii, S-a născut într-o iesle săracă, ce fusese confecționată din lemnul primului copac. Și iată ce Comoară de preț a purtat cel ce se visa cufăr!

Peste ani, când Fiul lui Dumnezeu a început să propovăduiască lumii Evanghelia, iar un grup de pescari, aflați pe o corabie în largul mării, se temeau că vor pieri în furtună, un Om a poruncit valurilor să se potolească, iar furtuna s-a oprit. Atunci copacul devenit corabie, ce visa să ducă în ea un rege, a știut că Omul pe Care-L purta era Regele tuturor regilor și Împăratul tuturor împăraților, căci l-a văzut pe Petru mergând pe ape, la porunca Sa, iar într-o clipă de îndoială, L-a auzit pe Rege, mustrându-l: ,,Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mt. 14, 31)

Mai târziu, când după minuni și osanale, au venit zilele răstignirii, cel de-al treilea copac, uitat în magazia întunecată, a devenit Cruce, unind cerul cu pământul, îmbrățișând lumea întreagă cu dragoste jertfelnică și împlinindu-și frumosul și sublimul vis, așa cum își dorise dintru început.

Această minunată poveste, dragi copii, ne dăruiește speranță tuturor celor ce credem că, la un moment dat, nu ne mai putem împlini visurile. Credeți-mă, când Dumnezeu închide o ușă, deschide, undeva, o fereastră. El are planuri minunate cu noi. Important este să avem încredere și să ne lăsăm în voia Lui, care este cea mai bună și mai potrivită pentru noi. Facă-se voia Ta, Doamne! Vă îmbrățișez cu parfum de poveste și vă doresc drum luminos, cu pace și cu visuri împlinite, minunile mele!

(Marinela Modiga este profesoară la Școala Gimnazială ,,Miron Costin” din Galați)