Roadele pământului - bucurie şi sacralitate

Spicele se unduiau în valuri aurii asemeni apelor dintru început: „Și a fost seară, și a fost dimineață, ziua întâi” (Facere 1, 5). Un început era și atunci, dar nu al unei noi zile, ci al doritului Răsărit, Hristos Lumina lină dumnezeiește lucind deasupra potirului în rodul câmpului și al viei cu gust de veșnicie. Muntele Măslinilor deveni un Sinai în sărbătoare și toți primeau pacea cuvintelor Lui: „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5, 6).

Este miracol, ordine și revelație, un dar al darurilor, tulburător în alcătuirea sa sensibilă și feeric în plutirea-i neostenită de pelerin prin solitudinea înstelată a Universului. Este eterna noastră poveste așezată în locul cel mai înalt al sufletului ca un basorelief unic, răspândind o pădure de sensuri și o muzicalitate profundă de viori auzite de cei ce știu să vadă în pietrele lui fluturi și în noroi bucuria de a aștepta zorii fiecărei zile. Este leagănul albastru pe care „norii îl sărută atunci când plouă” (Rabindranath Tagore) și cel ce „ne zâmbește printre flori” (Ralph Emerson), mereu cu veacurile pe urme, mereu cu ochii oceanelor în­dreptați spre soare, mereu blând. Părinte și învățător al rosturilor drepte, casă și lumină de veghe, stea și materie, supremă frumusețe a unui întreg plin de bunătate și candoare, acesta ne este Pământul!

O sămânță binecuvântată cu virtuozitatea de a păstra viața și singurul „acasă” de netăgăduit, unde omul a fost ales deopotrivă împărat și lucrător al său, după buna rânduială a lui Dumnezeu - „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facerea 1, 28) -, și unde trecutul iese pe înserat în pragul Timpului, așteptând încrezător viitorul, cu toate zâmbetele-i triumfătoare. Splendorile lui de la o zare la alta, ce mâini ar putea vorbi despre ele pe pânzele pastelate sau în trupul alb al marmurei? Primăvăratice flori de câmp, munți pierduți în corola norilor, foșnitoare zăpezi sub vânturile polare, căderi repezi de ape - toate îi reflectă forța în individualitatea lor fragilă, uimitoare vederi ale realităților văzute și nevăzute ce ne aduc cerul atât de aproape încât ajungem să-l îmbrățișăm în mii de iubiri omenești. Pământul, măreață simfonie în vuietul furtunilor și expresie pură a dumnezeirii mai mult decât toate poemele lumii la un loc: „Sufletul meu nu poate găsi o scară către Rai decât prin frumuseţea pământului”, spunea vizionarul profund al artei renascentiste Michelangelo, iar pictorul Stanislaw Wyspianski afirma în jurnalul său: „Doar pământul natal îmi oferă totul şi în el voi găsi totul”.

În reverențiale gesturi creatoare de valori spirituale, marile civilizații i-au împodobit dintotdeauna roadele cu simboluri de-o admirabilă prețiozitate. Așa s-au țesut în valuri multe legende ce ne vor însoți mereu prin colbul mișcător al vremurilor, ca niște ape pendulare între viziunile mitico-magice de atunci și arta nobilă de a le desluși acum tainele. Legende ce deosebesc popoarele unele de altele prin multele credințe și tot ele aducându-le iarăși împreună la aceeași masă cu sacrul răspândit în atâtea arome, nuanțe și gusturi ale pământului. Și astfel, fiece popor a descoperit ceva din lăuntrul său celorlalte popoare, ceva adânc, adevărat și absolut uluitor despre care nu s-ar fi putut afla altfel decât ascultându-i legendele, mărturii de a rămâne noi înșine pururi vii și fecunzi în tot ceea ce suntem asemeni roadelor: „Prospețimea trăiește și în ziua de astăzi/ într-o lămâie/ ce miroase a dulce”, scria poetul Pablo Neruda.

Pe meleagurile Shangshan și Hehuashan, se spune că zeii înșiși au lăsat tânărului fermier Shen Nong cele dintâi boabe de orez, care rodesc de veacuri pe întinse șesuri ca niște covoare de ape plutitoare, iar mai târziu au trimis înmiresmatele frunze de ceai gustate apoi de împărați cu venerație față de principiile vieții: armonie, respect, puritate, liniște. La rândul lor, legendele nipone povestesc că lumea s-a zămislit „cu ajutorul sării extrase din apele primordiale pe care le agitase Izanagi cu lancea” (J. Chevalier, Dicționar de simboluri), iar în ținuturile pietroase ale piramidelor mayașe - „socotite trepte spre cer acoperite cu o culoare care simboliza astrele” (L. Lăzărescu, Culoarea în artă) - divinități cu plete roșii ar fi adus porumbul cinstit de locuitori ca pe un centru al creației și „forța vitală cu care omul se identifică puternic” (K. Bassie, Zeitățile porumbului). În fiordurile nordului îndepărtat, ființe celeste cu armele meșteșugite în cel mai năprasnic foc au adus vinul primit de oamenii locului ca un „produs scump ce sporea prestigiul căpeteniilor militare, dobândind o funcție socială și un rol important în ritul funerar” (V. Kruta, Celții).

Aleșii triburilor australiene primeau de la bătrâni dreptul „să consume la mesele mistice din planta totemică, iar alimentul consumat este esențialmente sacru” (E. Durkheim, Formele elementare ale vieții religioase), iar civilizațiile africane erau încredințate că, dintre toate roadele, uleiul „este dăruit divinităților în chip de hrană spre a le aduce oamenilor belșug, a-i ocroti și a-i unge uneori cu virtuți mai mult sau mai puțin miraculoase” (J. Delu­meau, Religiile lumii). Urcând de-a lungul Nilului, în geometria misterioasă a semnelor gravate pe zidurile templului de la Abu-Simbel, stă scris că „pâinile sacre sunt în ochiul lui Horus, iar uleiul sfânt este identificat cu ochiul Uzat”, în vreme ce laptele reprezenta legământul de temut cu lumea umbrelor, ca „băutură primordială și prima hrană în care toate celelalte există în stare potențială” (M. Lurker, Divinități și simboluri vechi egiptene). Pentru grecii antici însă laptele însemna transfigurarea definitivă a vieții - „în ritul frigian, scrie Sallustius, noii inițiaţi erau hrăniți cu lapte ca și când se născuseră din nou” (M. Eliade, Nașteri mistice) -, iar pe malurile vechilor Indii pictate parcă de cer într-o varietate cromatică absolută, mierea era slăvită ca o prezență nepământeană, fiind „izvor de viață și de nemurire aidoma laptelui, sămânță a Oceanului”.

E ceasul Vecerniei și arome de tămâie se întrepătrund cu cele aduse de recoltele pământului: „Însuți binecuvântează și pâinile acestea, grâul, vinul și untdelemnul și le înmulțește pe ele”. Legendele rămân departe, dincolo de perdelele vibrânde ale istoriei, căci timpul de acum e unul al așezării în razele de cristal ale Adevărului Întrupat ce deschide în noi Împărăția: „Eu sunt pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer” (Ioan 6, 51).

Și Te-ai împărțit nouă, Pâine îndumnezeitoare, întru totul și pentru totdeauna rod mântuitor al celei mai cutremurătoare întâlniri a pământului cu cerul, împlinind cuvântul care s-a spus de demult: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8). Ca pe o rodie și ca pe un fagure plin de aurul parfumat, așa Te-au gustat râvnitorii frumuseții Tale, sfântă Iubire: Sfântul Foca, Sfântul Trifon, Sfântul Hristea, Sfântul Conon, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Proroc Elisei, Sfântul Proroc Ilie, Sfântul Ierarh Spiridon. De dragul Tău, Doamne Hristoase, Grâul Tatălui ceresc, s-au făcut ei lucrători pe pământul acesta, iubindu-i cu toate rănile și biruințele muceniciei lor brazdele fertile și întinsele podgorii, lanurile și livezile pe unde toamnele își poartă amiezile pârguite, grădinile și semințele în care ai pus făgăduința atâtor noi vieți. Și din frângerea Ta pe Cruce ne-ai descoperit nouă, sarea pământului Tău, că roadele ne sunt și hrană, dar și cale de cunoaștere lăuntrică a sinelui și a semenilor de pretutindeni în Duhul: „Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine/ Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!” (V. Voiculescu, Cu Domnul la masă).

Iar Viața ești Tu, dulce Euharistie, care ne-ai lăsat pământul cu bucuriile lui pentru a învăța să atingem cerul plin de slava Ta veșnică: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).

Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” din Brăila.