Un loc al durerii martirice, preschimbat în bucurie

La Mănăstirea Florești, din Episcopia Hușilor, nu istoria sau strălucirea așezământului fac locul memorabil, ci un „scurtcircuit” dureros, o întâmplare care îl marchează semnificativ, îl individualizează luminându-i existența. În spa­tele frumuseții de astăzi a mă­năstirii, părăgi­nirea i-a pus în pericol continuitatea, iar suferințele de neimaginat ale unor semeni de-ai noștri bolnavi psihic, cazați între zidurile ei în perioada comunistă, i-au așezat pe frunte coroană de martir. Într-o după-amiază, i-am vizitat biserica în stil neogotic, casa egumenească, unde există locul în care a fost închis Cuza, şi ne-am închinat la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.

Mănăstirea Flo­rești, din comuna vasluiană cu ace­lași nume, a fost ctitorită de Cârstea Ghenovici și soția sa Anghelina, în secolul al XVI-lea. Tradiția spune însă că ar fi fost întemeiată pe vremea lui Ștefan cel Mare și că și-ar fi luat numele de la călugărița Florentina, de pe apa Similei, a cărei biserică de lemn ar fi coexistat o vreme cu cea a mănăstirii de astăzi, care are hramul „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”. În 1806, a fost închinată Mănăstirii Esfigmenu, din Sfântul Munte Athos. În 1853, după secularizare, și-a încetat activitatea, sfântul locaș devenind biserică de mir, iar palatul egumenesc, spital de psihiatrie. Finalizarea lucrărilor acestui complex, care cuprinde biserica, palatul egumenesc, turnul-clopot­niță și zidul de incintă, toate purtând amprenta reconstrucției în manieră romanică dintre anii 1852 și 1859, sistate după secularizare, au fost finalizate de statul român în perioada 1879-1883 și restaurate de Ministerul Culturii între 1991 și 2007. Dar strălucirea de astăzi a mănăstirii se datorează martirajului ei și sufe­rințelor celor care au trăit aici în perioada comunistă, ca într-un lagăr de exterminare. Despre această perioadă ne-a vorbit părintele arhimandrit Iezechiel Ariton, duhovnicul mănăstirii.

Chemarea Maicii Domnului

De la cuvioșia sa am aflat despre drama bolnavilor psihic cazați aici, dar și despre un fapt inedit: închiderea domnitorului Alexandru Ioan Cuza în camera de penitență a mănăstirii!
„Se spune că, îmbrăcat în straie de cerșetor, domnitorul ar fi ajuns la Florești pentru că aflase despre abuzurile săvârșite de arhimandritul și exarhul plaiurilor Moldovei, Nil al Esfigmenului, din Sfântul Munte Athos, starețul mănăstirii. Aici ar fi cerut să fie cazat pentru o noapte, dar paznicii l-ar fi izgonit. Vodă ar fi insistat să înnopteze în mănăstire. Din acest motiv, ar fi fost luat și închis în camera de penitență, ce se găsește și acum sub scara casei egumenești. Probabil, când au aflat cine este cu adevărat pelerinul acesta insistent, nu mică le-a fost mirarea și nici ușoară urmarea, de vreme ce se spune că nefericitul arhimandrit ar fi plecat din mănăstire doar cu ce a putut duce în mâini!”

Părintele Iezechiel este monah din 1983. Înainte a fost contabil la o mare întreprindere din Focșani. „În 15 august 1991, fiind diacon, am venit în vizită în acest loc, pe unde mai trecuseră mulți ca mine. Am descoperit o biserică ruptă în două, cu geamurile sparte, plină de porumbei, acoperită cu coceni, unde nu se slujise de foarte mulți ani. Marele șoc a fost însă atunci când i-am văzut pe cei 60 de bolnavi psihic internați în casa egumenească, cu trupurile neacoperite, care se agitau în curtea mănăstirii. În noiembrie același an, am mai venit o dată. Atunci s-a întâmplat ceva miraculos: în acest loc, căruia nimeni nu-i acorda nici o atenție, exista o icoană a Maicii Domnului, murdărită de porumbei, care m-a țintuit. Avea o strălucire aparte și parcă am auzit și un glas care mi-a zis: «Ce, Iezechile, te scâr­bești de casa mea?». În acel moment, am fost cuprins de o teamă neîn­țeleasă, și i-am spus Prea­sfințitului Iftimie că doresc să rămân la Florești chiar de-a doua zi. Și, din clipa aceea, nu am mai plecat de aici. Iar bolnavii au devenit frații mei cei mai apropiați, cu care am început să mă împrietenesc, să le cunosc suferința și să le simt dragostea lor pentru mine, deoarece slujeam pentru ei acolo. Astăzi, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cel mai de preț odor al mănăstirii, realizată în 1749 pe cheltuiala doamnei Ecaterina, cea de-a doua soție a domnitorului Constantin Mavrocordat, ne dă bucurie, lumină și multă dragoste față de aproapele”, ne spune părintele arhimandrit.

Loc al durerii

În acest tărâm al durerii și-a început slujirea părintele arhimandrit Iezechiel, fiind asistat de fiecare dată la slujbe de bolnavii fără haine pe ei. „Pentru mine a fost bucurie, iar pentru foarte mulți o mare mirare. Din 1991, am slujit așa până în ziua de Sfântul Ilie 1993, când frații mei au fost luați și duși la Murgeni, unde, cu sprijinul Preasfințitului Iftimie, li s-au pus la dispoziție câteva camere pentru a locui în condiții umane. Aici, pe timp de iarnă, ei trăiau fără nici un fel de căldură, în condiții de exterminare, pentru că erau declarați irecuperabili de către statul ateu comunist. Eu locuiam într-un solar și nu aveam nimic. Dar mă simțeam atât de aproape de Dumnezeu... Trăiam simplu, iar această stare mă aducea mult mai aproape de Creator. Dar și oamenii aceia se simțeau mai aproape de Dumnezeu. Erau foarte dornici să vină la slujbe. Numai faptul că le dădeam anafură era un lucru extraordinar pentru ei! Pe unii chiar i-am împărtășit. Stăteau și ascultau ca niște copii. În acele clipe, duhul răutății și al nebuniei care îi stăpânea dispărea din sufletele lor. În restul zilei, se băteau, se mușcau, se rupeau între ei. Erau greu de stăpânit. Dar la slujbă se încolonau ca niște copii nevinovați și așteptau, doreau, să primească ceva de la mine. Poate chiar pe Dumnezeu. Le simțeam simplitatea și bucuria de a ne mai întâlni”, ne mai spune părintele arhimandrit.

Acea legătură stabilită de părintele atunci cu acești oameni continuă și astăzi. „Pentru că îmi sunt frați, îi vizitez periodic. Merg la Murgeni la ei, altă dată vin ei aici. Acum au înființat o formație, cântă colinde, cântece în care Îl slăvesc pe Dumnezeu. Unii pictează. Eu le duc tot ce le trebuie din ceea ce putem noi să le oferim. Și, bineînțeles, anafură! Și ei se bucură și strigă: «A venit părintele de la Florești!» Nici nu mănâncă în ziua aceea, pentru că trebuie mai întâi să guste din anafura adusă de mine. Sunt extraordinare aceste întâlniri! Retrăiesc acea stare de început, în care nimic nu te poate împiedica, în care nu simți oboseală, ci ușurare, multă bucurie și liniște”, ne mai spune părintele duhovnic.

Calea slujirii aproapelui

După ce am ascultat aceste povestiri, am vizitat biserica în stil neogotic, ne-am închinat la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, casa egumenească, unde există locul în care a fost închis Cuza și unde ar urma să se amenajeze un muzeu, în colaborare cu Consiliul Județean Vaslui, și un spațiu pentru manifestări cultural-sociale, curtea ca un uriaș parc, clopotnița și zidurile incintei. Am discutat apoi cu maica stareță Firmiliana Gherasim, care ne-a vorbit despre cele șase maici care formează obștea mănăstirii, cum se nevoiesc ele să-și îndeplinească bine și cu folos ascultările, și am reținut regretul părintelui Iezechiel că „s-a trezit” prea târziu pentru Hristos, dar și speranța că, dacă s-ar mai naște încă o dată, ar urma aceeași cale a mănăstirii și slujirii semenilor.

Așa am trăit noi o după-amiază la Florești, un loc marcat de un „scurtcircuit” istoric, de tragism, dar și de împliniri și speranțe, căci acolo unde se coboară Dumnezeu, vin și pacea, și bucuria...