Biserica „Sfântul Dumitru-Poştă”, haina nobleţii pe umerii tinereţii

Sfinții sunt Evanghelii vii, mărturisitori ai mesajului lui Hristos oricând, oriunde. Ei sunt „frați mai mari” din familia lui Dumnezeu, uniți cu noi în Trupul tainic al lui Hristos. Ei ne sprijină în ispite, în necazuri și în încercări. Lucrarea săvârșită în lumina lor în Parohia „Sfântul Dumitru-Poștă”, din București, al cărei hram este prăznuit în aceste zile, este pilduitoare în acest sens, pentru că toți cei ajunși aici, „răstigniți de boli și probleme, vor fi înviați de Dumnezeu. Iar noi, ca niște mironosițe degrabă mânecând, încercăm să ungem neputințele lor cu aromatele pe care le avem”, cum mărturisește părintele paroh Mihai Gojgar.

Din 1655, când a fost menționată documentar pentru prima oară, până aproape de prezentul nostru, Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă”, din inima Bucureștiului, a trăit o îndelungată existență martirică. Ea a fost răstignită de mai multe ori în istorie, prin nepăsare și dez­interes, prin sărăcie și lipsuri materiale. Dar întotdeauna s-au aflat oameni care au contribuit la învierea ei. Adică credincioși „negă­lăgioși”, gata oricând să răspundă nevoilor celor din jur, făcând din asta un crez, pentru că Biserica „Dumitru-Poștă”, paraclis universitar, este liman al tuturor celor care caută liniștea sufletească.

Loc de popas al cuviosului ocrotitor

Părintele paroh Mihai Gojgar, pe care l-am vizitat într-o zi ploioasă de octombrie, cu nuci coapte explodând din coaja lor verde, slujește în această biserică din 2009, dimpreună cu „foarte mulți sfinți și cu o comunitate foarte zâm­bitoare”, după cum ne mărturisește. În biserica din Str. Franceză nr. 1 au fost aduse pentru prima oară moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou în 1821, pentru a fi ferite de pângărirea turcilor, mitropolia fiind ocupată atunci de oamenii lui Bimbașa Sava, unul dintre ucigașii lui Tudor Vladimirescu. Dar mult mai mult a zăbovit aici cuviosul sfânt între 1834 și 1839. În timpul celor cinci ani, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești, începuse restaurarea catedralei, iar moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost așezate în această biserică, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, probabil pentru că îi purta numele și pentru că ea se afla foarte aproape de mitropolie.

„Pe vremea aceea, dintr-o confuzie a Primăriei, sfântul ocrotitor al Capitalei României era considerat Marele Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, reprezentat peste tot, pe capacele de canal și pe stâlpii care iluminau urbea, nicidecum Sfântul Dimitrie cel Nou. Câteva decenii mai târziu, biserica noastră a găzduit șe­dințele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, de aceea numindu-se și «Sfântul Dumitru-Sinodală». Aici veneau ierarhi din toată țara, ceea ce înseamnă că biserica aceasta nu era oarecare, ci una de o importanță deosebită. Ea fusese și metoc al Episcopiilor de Râmnic și, respectiv, Buzău. Deci, era un punct de interes major situat în miezul miezului istoric al Capitalei, fiind cunoscută și ca «Biserica de jurământ», pentru că o avalanșă de credincioși veneau aici pentru a primi binecuvântare. Și, potrivit izvoarelor istorice, pentru a se încinge cu Brâul Preacuratei, despre care credem, fără să speculăm, că era vorba despre un fragment din Brâul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încorporat probabil într-un alt sfânt veșmânt. Cu acesta se înconjurau oamenii în fața ușilor Sfântului Altar mărturisind adevărul sau făgăduința, promisiunea. Era, într-un fel, o vreme boemă, romantică, în care, pentru oameni, cuvântul dat către un semen era suficient în fața lui Dumnezeu. De aceea i s-a spus lăcașului nostru și «Biserica de jurământ». O denumire care a fost purtată până înspre secolul al XX-lea și abandonată odată cu alăturarea unui  cognomen, acela de «Poștă», care ține de pozi­ționarea ei lângă Palatul Poștelor, actualul Muzeu Național de Istorie, ridicat la începutul secolului al XX-lea chiar pe terenul bisericii noastre. Mai târziu, în apropiere a fost înființat și un spital al Poștei. Din anul 2009, deodată cu numirea mea aici, prin decizia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a Arhiepiscopiei Bucu­reștilor, la data de 12 mai, biserica a primit încă două hramuri: «Sfântul Mare Mucenic Haralambie», ocrotitorul bolnavilor de ciumă și holeră, un sfânt al pâinii și al săracilor, și «Sfântul Mare Mucenic Pantelimon», Mare Doctor fără de arginți, deoarece sfântul lăcaș deține fragmente din moaștele acestor sfinți tămăduitori”, ne mărturisește părintele Mihai Gojgar.

Certitudinea lucrării sfinților

Este o dovadă că tot ceea ce s-a întâmplat bun aici este rodul lucrării acestor sfinți. Pe lângă fragmentele moaștelor „fraților mai mari din familia lui Dumnezeu” pomeniți deja, așezate într-o raclă de argint de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în biserică mai există încă o raclă de argint, dăruită în aceeași perioadă de ctitorul din urmă al bisericii, Episcopul Constandie Filitti, în care se află moaștele Sfântului Cuvios Nicanor din Zavorda, ocrotitor al copiilor, și ale Sfântului Sfințit Mucenic Antipa, Episcopul Pergamului, vindecătorul bolnavilor de dinți. Prezența moaștelor Sfântului Nicanor este justificată de faptul că Episcopul Constandie Filitti al Buzăului, care avea în grijă așezământul, metoc al episcopiei sale, și-a dorit să aibă aici și ajutorul unui sfânt din zona din care provenea Preasfinția Sa, adică, Macedonia grecească.

Credincioșii parohiei din zilele noastre și-au dorit și ei, foarte mult, să posede alături de aceste moaște și un fragment din cele ale Sfântului Apostol Iuda Tadeul, ocrotitorul celor deznădăjduiți, care și-au pierdut speranța, pentru că în biserica lor se află singura icoană a acestuia.

„El a fost unul dintre cei 12 Apostoli ai Mântuitorului, rămas aproape necunoscut. Cu sigu­ranță, este vorba despre o lipsă de catehizare în legătură cu acest sfânt. Nimeni nu ar vrea să se închine unui Iuda. Limba engleză însă lămurește dilema. Astfel, în această limbă există «Saint Jude», unul dintre Cei 12 Apostoli ai lui Iisus Hristos, cunoscut și ca «Iuda Tadeul», sau «Iuda, fiul lui Iacob», venerat ca patron al cauzelor pierdute și disperate, și «Judas», pentru Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat pe Iisus în schimbul a 30 de arginți. Această situație, nedreaptă din punctul meu de vedere, această confuzie, o întâlnim și pe majoritatea catapetesmelor din bisericile noastre, unde Sfântul Iuda apare zugrăvit doar excep­țional, deși, în mod istoric, el s-a aflat în rândul celor 12 Apostoli ai Mântuitorului. Noi îl cinstim, nu gălăgios, pentru că el ne-a predat această lecție a dis­creției. Când am venit aici, nu știam mai nimic despre acest apostol, dar am văzut că mulți pelerini vin direct la icoana lui. Atunci am început să cercetez și să aflu că în Occident este foarte cunoscut și cinstit. Înțele­gând că sfântul răspunde smerit, discret, celor care îl solicită, am gândit că la fel trebuie să procedăm și noi. Din această constatare am făcut aproape un crez, pentru că biserica noastră este, în primul rând, a celor care nu şi-au găsit locul în altă parte. Mulți nu vin direct la noi, ci ajung ca printr-o lovitură cu manta precum în biliard, dintr-un motiv personal sau pentru că Dumnezeu le-a schimbat drumul spre noi. Dar, oare, nu acesta este sensul lucrării Sfântului Apostol Iuda? Pentru că aceia care ajung aici nu mai au de ales. Refuzați peste tot, la medic, în familie și cine mai știe pe unde, ajung la noi. Și atunci am gândit așa: De ce să nu transformăm această frustrare în virtute? Nu precum vulpea care nu ajunge la struguri, ci într-un mod real. Poate a-i recupera pe cei refuzați este o vocație. Și, atunci, cu multă smerenie, ne-am asumat această sarcină. Adică să primim pe oricine, fără să punem condiții, fără să certăm, fără să respingem pe ­cineva”, ne mai mărturisește ­părintele paroh.

Cei care ni se dăruiesc din cer

Credincioșii de la „Dumitru-Poștă ” și-au dorit foarte mult să-l cinstească pe Sfântul Nicanor chiar în mănăstirea pe care el a ridicat-o în Zavorda. Cu greu au reușit să dea de acest loc, care este o stavropighie a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, un spațiu spiritual foarte curat, cum ne spune părintele Mihai.

„Acolo, mie mi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Ani la rând întrebasem în stânga și în dreapta, la Chicago, unde Sfântul Apostol Iuda este foarte iubit și venerat, la Roma, la Biserica Armeană, și cine mai știe pe unde, cine ar putea să mă ajute să primesc un fragment din moaștele acestui sfânt, dar fără nici un rezultat. La Zavorda mă rugasem și cerusem ajutor părintelui stareț să mă sprijine în acest demers. Într-o dimineață, după micul dejun, cuvioșia sa m-a întrebat dacă doresc să mă închin la moaștele... Sfântului Iuda!”

Așa a ajuns părintele Mihai în Altarul bisericii unde se afla o ră­cliță cu moaștele Sfântului Apostol Iuda și ale Sfântului Apostol Simon Zilotul, în fața cărora a îngenuncheat rugându-se emo­ționat. „V-ar fi de folos?”, l-a întrebat starețul. „Sigur!”, i-a răspuns tremurând părintele Mihai. „Atunci, luați-le!”, i-a zis cuvioșia sa. Nu știa ce să mai facă de fericire. Așa a primit moaștele celor doi sfinți. Mergând pe urmele Sfântului Nicanor, a ajuns la moaștele lor, pe care le-a adus acasă în 2023 și le-a așezat într-o raclă făurită la Atelierele Patriarhiei Române în 2024. „Totul a fost întregit de primirea unui fragment din moaștele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, oferit, și aici mărturisesc o mare bucurie, chiar de către Preafericitul Părinte ­Patriarh Daniel”, ne mai spune părintele paroh.

Parohia, ca o Deltă, ca o cetate

Cu siguranță, vorbim despre toate acestea mai întâi ca despre o lucrare a celor doi Sfinți Dimitrie. În biserică există o pictură murală a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, care ține Crucea cu ­mâna stângă în sus și scutul în jos, în mâna dreaptă.

„El nu transmite forță sau amenințare. Nu pune mare preț pe misiunea sa militară, spunând mai degrabă că tot ceea ce pre­țuiește mai mult este Sfânta Cruce. Eu înțeleg din asta că este foarte greu să-ți faci treaba foarte, foarte bine, străduindu-te, cum spune mâna dreaptă a sfântului care sprijină scutul. Dar trebuie să știi întotdeauna că biruința nu vine decât de Sus. Stăruința mea pentru moaștele Sfântului Iuda reflectă întocmai acest adevăr, valabil în toate lucrările pe care le-am întreprins aici. Eu nu sunt interesat de victorie sau de înfrângere, ci, maxim, de străduință! Multe sunt nevoile oamenilor, și de aici și numeroasele noastre proiecte. Pe pardoseala bisericii, în fața Altarului, avem un medalion care are în mijloc două săbii și o ancoră, spre care se îndreaptă, de-a stânga și de-a dreapta, șase pești, mici, mijlocii și mari, însemnând că, indiferent de mărime, sunt chemați spre aceeași ancoră a nădejdii. Dar fiecare cu nevoile lui! După ce Mântuitorul Hristos a vorbit o zi întreagă mulțimilor și unul dintre ucenici i-a spus să le dea voie acestora să meargă să mănânce, El le-a spus să le dea ei de mâncare. Adică să le împlinească ei această nevoie. Cu alte cuvinte, «Țineți-i în curtea voastră!». Cam asta se întâmplă și la noi: au oamenii nevoie de mâncare, încercăm să-i săturăm; au nevoie de comuniune, le-o oferim; au nevoie de activități sportive, le dăm; au nevoie de cultură, le-o dăruim. Parohia trebuie să se transforme într-o cetate în care omul găsește tot. Asta înseamnă că activitățile nu pot fi exclusiv liturgice. La noi, oamenii vin de departe, în jurul bisericii nefiind blocuri sau case de locuit. Diversitatea cererilor, nevoilor, duce implicit la o varietate a proiectelor. Acesta este motivul pentru care suntem implicați în foarte multe activități. Nu pentru că vrem doar să le bifăm. Ele sunt generate de ideile oamenilor, care sunt extrem de implicați în problemele parohiei.

Avem o echipă care face foarte multe lucruri. Și tot de aceea cred că acestea reprezintă rezultatul implicării sfinților care ne protejează. Ei s-au adus aici unii pe alții. La fel și credincioșii. Iată de ce se generează proiecte, «pasând» mingea în terenul laicatului, care vine cu idei proaspete, vii, frumoase și cu o perpetuare a împlinirii lor. Suntem ca o Deltă a Dunării, o deltă sufletească unde vin frumuseţile atâtor lumi, atâtor cugete şi năzuinţe! Vorbim de proiecte culturale, filantropice, precum oferirea a 300 de ghiozdane pentru copii sărmani, de concertul caritabil de la Palatul Copiilor pentru strângerea de fonduri pentru burse pentru 11 elevi (n.r., se va desfășura în 5 noiembrie), pe tot parcursul anului școlar, în valoare de 500 de lei fiecare, de târgurile caritabile pentru copii și oameni în vârstă, de evenimente sportive, precum turneul caritabil de fotbal, la care sunt invitate comunități parohiale, instituții creștine și profesionale, asemenea echipei Baroului București, sau de revista parohială «Dimitrios».

Suntem alături de Asociația Umanitară «Tadeu», instituție social-filantropică născută în pridvorul bisericii noastre, care desfășoară numeroase activități, și de unitatea de îngrijiri la domiciliu, cea mai importantă, care oferă de ani buni asistență și îngrijire persoanelor de peste 65 de ani din București și din județul Ilfov, cu probleme în gestionarea chestiunilor casnice. Ceea ce se întâmplă la noi se cuprinde într-o sintagmă pe care o folosesc încă din primii ani de când slujesc aici: biserica aceasta este una a răstignirii și învierii. Pentru că ea a fost pusă în cuie de mai multe ori în istorie, prin nepăsare și dezinteres, sărăcie și lipsuri materiale, dar pentru care, întotdeauna, s-au aflat oameni care au contribuit la învierea ei...”, ne mai mărturisește părintele Gojgar.