Un mijloc de educaţie morală şi religioasă a tinerei generaţii
Se ştie că rolul religiei în şcoala românească a fost şi a rămas punct de reper în educaţia morală a generaţiilor tinere, care au fost în mod intenţionat lipsite aproape o jumătate de veac de fiorul învăţăturii Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Se ştie de asemenea că icoanele bisericilor noastre ortodoxe au fost şi au rămas adevărate catehisme ale istoriei aproape bimilenare a Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. Se ştie apoi că rolul psalmodiei sinagogale şi al imnelor religioase din perioada veacurilor II-IV a fost hotărâtor în cristalizarea serviciului divin protocreştin, care capătă noi valenţe în urma Edictului de la Milan din anul 313, prin dezvoltarea imnografiei creştine şi a cultului religios în toată amploarea lui al cărui scop final era glorificarea divină.
Nu putem trece cu vederea creaţia unor importanţi Părinţi şi scriitori bisericeşti din epoca străromână ale căror nume sunt păstrate în vechi şi nemuritoare codice. Perioada „Veacului de aur“ al Bisericii Creştine, reprezentată de personalităţi religioase notorii ca: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie al Nyssei - toţi din Răsărit -, precum şi Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Ilarie de Pictavium, Fericitul Ieronim şi Fericitul Augustin în Apus - toţi adevăraţi titani ai creştinismului -, a avut un rol hotărâtor în victoria definitivă a Bisericii în faţa marilor erezii ale vremii: arianismul, macedonianismul, apolinismul, pnevmatomahii şi alte rătăciri de la mântuitoarea învăţătură a Domnului nostru Iisus Hristos. Toţi aceşti dârzi apărători ai tinerei Biserici Creştine au folosit ca mijloc de răspândire şi susţinere a credinţei în Dumnezeirea Sfintei Treimi cântarea bisericească sau imnele de slavă şi preamărire pe care credincioşii le înălţau lui Dumnezeu. Toţi aceşti Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti răsăriteni şi apuseni au arătat în scrierile lor că dialogul cu Divinitatea este mai relevant prin cântare, întrucât, aşa cum spune Fericitul Augustin, „cine se roagă cântând se roagă de două ori“.
Muzica bisericească nu lipsea din activitatea didactică
Astfel stând lucrurile şi reflectând în timp asupra şcolii româneşti, observăm că de timpuriu factorii decizionali au surprins instinctul poporului român în pasiunea lui pentru muzică, respectul său pentru cântec, joc şi voie bună, precum şi grija Ortodoxiei româneşti de a cultiva cântarea bisericească, fapt ce a dus la impunerea cântecului ca disciplină de învăţământ în şcoală de la grădiniţă până la absolvirea anilor de liceu.
Se ştie că, până la începutul secolului al XIX-lea, Biserica era instituţia care lua măsuri pentru organizarea şi susţinerea financiară şi morală a şcolii, imprimând învăţământului un caracter religios creştin ortodox. Cercetând cu multă atenţie programele analitice ale şcolilor din această perioadă, constatăm înscrierea în aceste programe a muzicii bisericeşti la loc de cinste, fiind nelipsită din întreaga activitate didactică.
Marele istoric român de renume european Nicolae Iorga scrie următoarele, în monumentala sa lucrare „Istoria învăţământului românesc“ - Bucureşti 1928: „Mănăstirea nu se odihneşte“, „în vechile fundaţii glorioase ca şi în cele nouă, se învaţă cu sârg slavona, caligrafia şi muzica“. Noi însă zicem că nu numai în şcolile mănăstireşti şi în cele bisericeşti era în uz practicarea muzicii bisericeşti, ci întregul învăţământ secundar avea în programa sa cântarea bisericească drept obiect de studiu. Propunătorul acestui obiect nu era nimeni altul decât cântăreţul bisericesc pe care îl găsim în documente şi în ipostaza de învăţător al copiilor satelor româneşti.
Iată ce se spune în adresa Departamentului din lăuntru al Principatului Ţării Româneşti din 24 ianuarie 1838, cu privire la această practică: „În fiecare sat să se ţie, pe lângă preot şi un cântăreţ carele va fi dat să înveţe copiii satului carte şi cântări“. Această practică o găsim şi în programele „Preparandiilor“ din Ardeal, cât şi ale şcolilor săteşti din veacurile XIX şi XX.
„Cântă, măi frate române, pe graiul şi limba ta“
Din nefericire însă, rolul istoric al cântăreţului bisericesc de a fi şi dascăl al „şcolilor săteşti“, unde avea obligaţia să propună religia şi muzica bisericească, a fost estompat de psaltichia grecească, care s-a instalat confortabil în bisericile mari, domneşti, mănăstireşti şi în cele din oraşele de reşedinţă, fapt care a determinat pe însuşi Macarie Ieromonahul - autor al românirii cântărilor - să exclame cu multă amărăciune următoarele, în Irmologhionul său din 1823: „Precum şi eu cartea elinească şi psaltichia cea grecească de-a pururi ne-am slujit, şi până în ziua de astăzi atât protimisim (adică îi dăm preferinţă), şi cartea cea elinească, şi psaltichia grecească, încât cei mai mulţi după ce învaţă puţină elinească se ruşinează a se arăta că sunt români, şi din cât pot îşi tăgăduiesc Patria şi Neamul. Aşijderea şi cei ce învaţă câte puţină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi se ruşinează nu numai de a cânta Heruvic şi altele româneşti, ci şi Doamne miluieşte de a zice pre limba lui“.
Iar marele şi neuitatul Anton Pann, „cel isteţ ca un proverb“, contemporan cu el, scrie pe piatra sa funerară din curtea Bisericii Lucaci din Bucureşti, următoarele:
„Cântă, măi frate române,
Pe graiul şi limba ta,
Şi lasă cele străine
Ei de a şi le cânta,
Cântă să-nţelegi şi însuţi,
Şi câţi la tine ascult,
Cinsteşte, ca fieşcare, limba şi
Neamul mai mult!“
Iată de ce credem noi că trebuie ca ora de religie să fie însoţită de cântări religioase adecvate temei propuse. Dacă nu îndeplineşte aceste condiţii, ora de religie este searbădă, lipsită de trăirea religioasă pe care ar trebui să o degaje în sufletele şi sensibilitatea copiilor.
Menţionăm că în caz că nu recurgem la ajutorul concret al cântării bisericeşti în predarea religiei, ora aceasta nu este cu nimic deosebită de celelalte ore din planul de învăţământ, deşi - spre deosebire de celelalte ore - ea are drept scop final educaţia moral-religioasă a tinerei generaţii, viitorul de mâine al Bisericii şi neamului nostru românesc.
Cu toate că muzica bisericească, ca disciplină didactică în şcoala românească, nu a dat roadele scontate, totuşi ideile educaţiei religioase coordonate cu cele muzicale privind şcolarii nu au fost pierdute, ci transferate pe un alt plan, acela al cântecului popular, care este şi va rămâne un document de mare valoare istorică şi spirituală.
Iată de ce considerăm noi că religia însoţită de muzica bisericească în învăţământul preuniversitar laic joacă un rol hotărâtor în formarea morală şi religioasă a tinerei generaţii, de la grădiniţă până la universitate.
De asemenea, etnografia şi folclorul pot constitui material de orientare a învăţământului în şcolile laice şi bisericeşti, întrucât atât timp cât „vor răsuna pe aceste plaiuri frumoase şi prospere hora, chiuitura şi doina la naştere, nuntă, înmormântare cu datinile şi obiceiurile minunate ale acestui popor“, vom avea nevoie de aceste producţii laice şi religioase care conduc în mod sigur la educarea sănătoasă fizică şi psihică a tinerilor şcolari din învăţământul românesc.
În concluzie, educaţia acestora cu cele două coordonate ale sale - laică şi religioasă - va contribui la desăvârşirea vieţii sufleteşti a şcolarilor pentru a nu deveni fiinţe abstracte, hibride şi calchiate după modelele iresponsabile, ci după modelul viu şi sănătos al românului de totdeauna şi de pretutindeni.
Şi după cum profesorul, dirijorul şi compozitorul D. G. Kiriac spunea că soarta muzicii în şcoală se hotărăşte, aşa spunem şi noi că soarta tinerelor generaţii se hotărăşte în şcoală, dar cu ajutorul religiei şi al cântecului religios şi popular, propuse de profesorul de religie şi de cel de muzică.