Un oraș al culturii și al politeții

Dacă ajungi la Paris cu avionul, primele două drumuri pe care le faci nu au legătură cu imaginea Orașului Luminilor: avionul te plimbă îndelung pe lunga pistă, trecând inclusiv peste o șosea, apoi te-ndrepți spre capitala franceză printr-o mare de orăşele-satelit, cu blocuri ca la noi, alternate cu largi spaţii nefolosite şi - pe neașteptate - câte un hotel în mijlocul nimicului. Ziduri de protecție antifonică decupează autostrada în peisaj. Într-un târziu ajungi totuși în oraşul propriu-zis, intra-muros sau, cum le place lor să spună, între „Bulevardele Mareşale”: 105 kmp, două milioane de suflete, un milion de ţevi de eşapament.

Vei uita însă repede această introducere impersonală și Parisul nu te va dezamăgi. Într-un top sui generis, pe locul întâi nu se află vreo clădire, ci politeţea. Dacă nu cumva chiar caracterul. Ne-au ţinut uşa să intrăm ori să ieșim de undeva, dacă aveam bagaje, şi femei, şi băieţi de cartier. Inclusiv când ne-au zărit la şapte metri în urma lor. În metrou sau autobuz, nu există să nu se ofere locul. Dar şi bătrânul ori femeia care-l primeşte zice limpede „Merçi, monsieur!” În metrou, dacă te uiţi la cineva, nu te-ntreabă „Care-i treaba, moşule!?”, ci zâmbeşte, eventual intră-n vorbă cu tine. Deşi se circulă bară-n bară, iar stopurile sunt teribil de dese, n-am auzit claxoane.

Am zis „politeţe”, şi nu neapărat „civilizaţie”, pentru că pietonii traversează aproape la fel de aiurea ca la noi şi, pe de altă parte, Parisul e un oraş murdar. Nici n-ar avea cum altfel: o mulțime de naţii locale, mult mai multe în tranzit.

Unul din cinci parizieni citeşte în metrou sau autobuz, de regulă cărţi, mai rar ziare. Oricum, nu se prea vorbeşte. Nici pe stradă. Oamenii au treabă. Dacă auzi voci, de regulă e un copil sau un turist.
Am locuit la periferie, în apropiere de Géant, un bloc de 30 de etaje, între altele la fel, locuite de afro-americani, având la parter un supermarket de cartier. Orice, de la roşii la scaune de terasă, cărţi şi CD-uri. În librăria magazinului era de fiecare dată cel puţin câte un copil stând pe jos şi citind o carte, probabil în vreme ce ai lui umblau după de-ale gurii. Sau, mai ştii, poate că-i trimit special: „Ia du-te tu la Alimentara şi pun-te la punct cu Homer!”

Oamenii - francezi get-beget ori imigranţi - arată şi se comportă absolut banal. Preocuparea de a avea haine care să sară-n ochi e aproape inexistentă. Preocuparea pentru farduri, la femei: zero.

Ca o culme a politeţii, o tânără mi-a cedat locul în coada de la casă observând că luasem doar un bax de apă plată, în vreme ce ea umpluse un cărucior.

A fost odată un Mic Paris

Câteva cifre: oraşul are două mii de kilometri de galerii subterane (misterele Parisului); au existat şapte cercuri concentrice de ziduri, ridicate consecutiv; în centru, metrul pătrat construit ajunge la 6.000 de euro; jumătate dintre locuitorii luxoasei şi artificialei insule St. Louis sunt străini; cel de-al 37-lea pod peste Sena a fost, în fine, primul care a primit nume de femeie.

După 45 de ani de comunism, „Micul Paris” a rămas o amintire. Mulțumim din inimă Partidului. Prin comparație, 90% dintre clădirile capitalei franceze sunt vechi ori foarte vechi. Și dacă Bucureştiul are practic un singur palat, Paris e plin de asemenea construcţii, dintre care multe nici nu sunt incluse în circuitele turistice.

Reţeaua de metrou (14 linii) e construită astfel încât nici un punct din Paris nu se află la mai mult de 500 de metri de o staţie. Autobuzele acoperă şi ele foarte bine tot oraşul, doar că se mişcă în ritmul traficului. Mai ales că staţiile sunt foarte scurte.

O bună parte dintre străzi sunt acoperite de piatră cubică, iar indicaţiile rutiere („Aprovizionare”, „Parcare plătită”, `Pistă pentru biciclişti”) sunt marcate şi în carosabil, dar nu ­vopsite, ci desenate din pietre albe.

În Grădina Luxembourg e libertate deplină. Fiecare şade unde doreşte, câteva sute de scaune fiind mutate după bunul plac. O lungă şi frumos tunsă peluză purta o inscripţie care zicea că este autorizată special să te poţi lungi pe ea. Lângă o terasă, un grup de oameni care meditează. Poziţii fixe, ochii închişi, concentrare, indiferenţi că sunt priviţi şi fotografiaţi.

Ea, Catedrala

Catedrala emblematică a Parisului a fost salvată de Victor Hugo. La ora la care a scris „Notre Dame de Paris”, care s-a dovedit a fi un best-seller al epocii, clădirea era în paragină, pentru că termenul „gotic” era folosit, din secolul al XVIII-lea, în sens peiorativ, fiind sinonim cu a fi primitiv!

Eram acolo, desigur, nu doar înainte de pandemie, ci şi înainte de incendiu... Azi, veștile sunt bune: sunt șanse ca minunatul edificiu vechi de aproape nouă secole să fie gata, renăscut din propria cenușă, în 2024, când Parisul va găzdui Jocurile Olimpice.

Am mai văzut Biserica Saint Sulpice, făcută celebră de „Codul lui Da Vinci”, anticari de mobilă care-şi deschid magazinele la ore misterioase sau la cerere, Şcoala de Belle Arte, Academia de Medicină, buchiniștii de pe Quai Voltaire, Quai d’Orsay cu a sa gară-muzeu, Piaţa Concorde, unde au fost ghilotinaţi Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta şi alţi o mie, Adunarea Naţională din Palatul Bourbon, Hôtel des Invalides, Podul Alexandru al III-lea, Grand Palais (unde s-a organizat Expoziţia Universală din 1900) şi Petit Palais (sediul muzeului oraşului Paris), Biserica Madeleine, Rue Royale, restaurantul Maxim’s (alături de care cineva cu umor a deschis Minim’s), Opera Garnier (identificată astfel după numele arhitectului), cu singura faţadă colorată din tot oraşul şi pe al cărei frontispiciu scrie École nationalle de musique, Café de la Paix, unde aveam să luăm ţeapă, Place Vendôme… Totul merită văzut, dar nu numai „obiectivele” turistice, ci și străduțele ale căror nume le vei uita a doua zi.

Majoritatea teraselor - mai ales cele înghesuite pe trotuare mai înguste - au scaunele îndreptate spre stradă. Mănânci și te uiţi la trecători, dar şi ei se pot uita în farfuria ta. Numai că n-o fac. Nimeni nu pare preocupat niciodată de ce stă unul întins pe iarbă, ce mănâncă altul, cu ce e-mbrăcată o femeie. Fiecare-şi vede de-ale lui. Dar dacă-i „cauţi de vorbă”, se opreşte imediat şi-ţi răspunde zâmbind.

Turnul Eiffel... Greu de pus în cuvinte. Un prieten spune că s-a lămurit demult cum poate să zboare un avion, sute de tone de metal: „E simplu: nu poate”. Cam aşa şi cu turnul. Așa ceva nu există.

Lifturile (unul până la palierul doi, altul de-acolo-n vârf) foșnesc. Atât. Nu păcăne, nu se cutremură. Iar priveliștea care te așteaptă sus este tulburătoare.

Un moment de grație

Luvrul e absolut superb. Nu doar operele de artă, ci și clădirea, în toate cele trei componente ale ei: ce s-a putut restaura (lemnărie, tavane, fresce, parchet etc.), sălile reconstruite modern, respectiv universul arhitectului Pei (piramidele transparente, accesul, scările rulante, fântânile exterioare) - care face totul simplu şi luminos.

Am întâlnit acolo vreo şase copiatori. Pictori cu şevalete şi culori, repictând un tablou de pe perete. Aproape identic!

Apoi am urcat în Montmartre... Place du Tertre, bistrou lângă bistrou şi-n mijloc câteva zeci de pictori care desenează şi colorează la minut. Într-o latură, perspectiva se deschide printre copaci, apoi izbucneşte: în jos, esplanada, scările, micul funicular - şi Parisul; în sus, Basilica Sacré-Coeur.

Ne-ntoarcem, traversăm piaţa cu pictori (e-nghesuială ca-n autobuz) şi ne aşezăm pe o mică terasă: cinci mese pe un intrând al trotuarului, la umbra unui calcan de casă, crâşma fiind vizavi! Suntem serviţi prompt, mâncarea e bună, multă şi mai ieftină ca oriunde în oraş.

Şi deodată se-ntâmplă. Apare o femeie ca la 55 de ani, brunetă, cu ochelari de soare, care scoate din husă o chitară şi ne anunţă că ne va cânta. Şi cântă, cu o voce care face să vibreze pavajul, mesele şi inimile noastre, cântă Edith Piaf, fireşte, şi tot fireşte Aznavour, „La Bohéme”… E un moment de graţie al lumii. Trece un bătrân elegant, fredonând două versuri. Altul la fel. Vine un ospătar mare, negru, să ne aducă nu ştiu ce, şi-l aud murmurând: „Mois qui criait «Famine!» et toi qui posais nue”. Se aude limpede un vers cântat din bucătăria localului de peste drum! E o vrajă, suntem sub o cupolă de sticlă, vorbim toţi aceeaşi limbă, simţim la fel!

Plecăm atinşi de aripa fericirii. Coborâm cu „funicularul” (de fapt o cabină pe cremalieră) doar aşa, să vedem cum e, că altfel ajungi mai repede pe scări - celebrele scări din filmele de epocă, având o balustradă semicirculară la mijloc.

Seara, orașul își revendică supranumele. Cel puțin o sută de bateaux-mouches alunecă pe Sena, printre bărcuţe, şalupe și iahturi ancorate pe ambele maluri, folosite pentru locuit, nu pentru plimbări, căci veioze, flori, biciclete, mese întinse, umbreluţe mărturisesc preocupări casnice.

Pe marginea fluviului, oameni la plimbare, corturi, grupuri la masă, direct pe jos. Într-un loc, sus, pe faleză, e o şcoală de dans şi sute de perechi dansează de-acolo în jos, pe scări, până la apă, tango şi dansuri clasice. Clădirile şi podurile luminate asigură o atmosferă de basm.

Locuind pe apă

Centrul Pompidou-Beaubourg este spectaculos, dar atât. Francezii au o vorbă: „tout à l’égout” (totul la canal). Aici, ideea a fost „totul la exterior”: scări, lifturi, instalaţii. Cât despre interior - face să vezi o maşină storcoşită, expusă sub titlul „Industrie dormitândă”. Chestie de gust.

Gustul nostru fiind puţin altul, am aşteptat nerăbdători să se deschidă atelierul Brâncuşi la ora 14. Nu e propriu-zis un atelier, ci doar colecţia operelor din atelier - în special versiuni de Cocoş, Pasăre în spaţiu şi Mademoiselle Pogany, dar şi Foca, Ţestoasa, Vrăjitoarea. Frumoase, curate, esenţiale, emoţionante. Evident, am spus la intrare că suntem români. N-au părut impresionaţi. Poate nu știau că și el a fost...

O surpriză a fost Canalul Sf. Martin, mult mai puțin promovat decât oricare dintre celelalte minunății ale orașului. Nici vorbă de traficul de pe Sena. Aici chiar că sunt bărci-case, nu e clar dacă se mişcă vreodată. E frumos şi, ca întotdeauna, peste tot, linişte.

Piaţa Bastiliei are un diametru de peste 80 de metri. Bucureştiul are, ca spaţii largi, cu peste 50 de metri diametru, Piaţa Victoriei, Charles de Gaulle şi Constituţiei. În Paris sunt zeci de asemenea deschideri. Oraşul respiră. În plus, multe dintre trotuare sunt foarte late. Terasa la care ne-am oprit ocupa o lăţime de vreo şase metri şi mai rămânea tot atâta pentru pietoni.

Ne-am amuzat cu unele firme bilingve ­(„Shoes cuir”), am remarcat abundenţa de cabinete cu „chirurgi dentişti” şi „pedichiură medicală - pedologie” şi am citit un manifest care zicea că imigranţii ar fi hăituiţi, drept care „Dechainons-nous!” („Să ne dezlănţuim!”), îndemn dublat de poza unui militar care trage cu pistolul în cel care citeşte…

Am ajuns, în apropiere de Biblioteca ­

Mi­tte­rrand, la capătul liniei de metrou 14, automată (fără conductor), elegantisimă, cu tuburi transparente înconjurând trenul în gări (se deschid simultan uşile acestora şi ale vagoanelor), rapidă şi cu staţii, în sfârşit, lungi.

O ultimă curiozitate edilitară: la anumite ore, de undeva se dă drumul la apă, cu putere, în rigole, care sunt astfel curăţate. Evident, toate gurile de scurgere funcţionează cum trebuie.

Am mai văzut magazinul cu orice produs costând un euro (am cumpărat un şpaclu de la Paris, pentru că făcea un euro), Biserica Notre Dame de la Garre, în care e venerată Maica Tereza, o fântână frumoasă între blocuri, un bloc pe a cărui faţadă e imprimată harta metroului! Am stat de vorbă pe îndelete, într-un părculeţ, cu o doamnă care ştia câte ceva despre România.

Am plecat cu certitudinea că mai aveam multe de văzut.