Un pictor pentru eternitatea frescei

Pictura în frescă, tehnica pe care Grigore Popescu-Muscel o stăpâneşte precum maeştrii de odinioară, practicând-o de peste 40 de ani, este o artă a maximei concentrări, a lucrului alert şi sigur executat pe tencuiala udă, în care retuşul nu este permis. Ca să refacă un desen, ca să schimbe o culoare, zugravul în frescă ia lucrul de la capăt şi reface suportul. Dacă nu procedează aşa, timpul îl sancţionează fără milă, scoţând la vedere, peste secole, eroarea sau schimbarea ideii. De aceea fresca, cea mai durabilă dintre picturi, este cea mai neînduplecat exigentă dintre arte, căci nu admite decât perfecţiunea. Dar pentru a-şi arăta întreaga frumuseţe, fresca are nevoie de timp, de doi până la zece ani, iar pictorul, în lucrul său, are în vedere şi prefacerile ce intervin natural în straturile profunde ale operei. Prin ele, fresca îşi dezvăluie treptat valorile de transparenţă, devenind lentilă diafană între materialitatea zidului şi realitatea sacră la care face referire. Între timpul lung al carbonatării depline şi timpul scurt al uscării de suprafaţă, pictorul muralist lucrează permanent cu emoţie şi cu sabia eşecului deasupra grumazului. Pentru cunoscutul artist timpul redus de uscare a suportului imprimă lucrului un ritm alert, un tempo de fervoare marchează arta sa în care desenul curge sigur, iar culorile, deşi savant diluate cu var ori atent suprapuse la intervale bine stăpânite, cântă liber înfăţişând ceea ce luni la rând pictorul a schiţat, a imaginat, a căutat în evanghelii, în fila de istorie, în comentarii. Este însă, în egală măsură, o fervoare a gândului care concentrează în imagine ani lungi de reflecţie şi de discuţii, dar, nu mai puţin, o fervoare a picturii care se împărtăşeşte din marea tradiţie monumentală şi miniaturistică a lumii. Pictura artistului din patria renumitului Pârvu Mutu este, de aceea, o artă cu adevărat cultă, inspirată de marile opere ale creştinismului răsăritean - fără însă a le copia - profund inventivă prin raportarea continuă, fidelă şi inspirată, la text şi la spaţiul eclesial, la amănuntele lor care apropie şi actualizează continuu subiectul tratat, conferind imaginii adevăr, pregnanţă şi o impresionantă forţă de convingere.

Suprem exigent cu lucrul său, artistul este totodată şi un rar iconograf, un maestru al subtilităţii şi adâncimii teologice. De o mare forţă compoziţională şi adâncime teologică s-a dovedit şi în fresca pe care a executat-o la Biserica "Sfântul Gheorghe Nou" din Bucureşti, în altar, în pastoforii şi în turla naosului. Mare iconograf a demonstrat a fi şi în pridvorul reconstruit al Mănăstirii Tismana. La Biserica "Sfântul Athanasie" de la Niculiţel a restaurat fragmente de frescă din secolul al XIII-lea integrându-le într-o Judecată de Apoi dedusă din contextul extrem de sărac, cu o impresionantă intuiţie şi imaginaţie. În pridvorul Mănăstirii Lainici a creat un ciclu hagiografic unic, dedicat isihasmului românesc, două splendide paralele, Arborele monahismului românesc şi Arborele monarhilor iubitori de Dumnezeu, urmând exemplul sârbesc de autoritate, dar şi un inedit Deisis, ai cărui rugători sunt Sfinţii Mucenici români cărora li se alătură, figuraţi bust, încoronaţi de îngeri, sau sub arcade, ca în catapeteasmă, galeria sfinţilor daco-români şi români. La Câmpina, îl evocă, într-o scenă de scriptoriu medieval, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele învăţat al Bisericii răsăritene. Tot acolo, Naşterea Domnului, imaginată într-un peisaj muntos diafan, devine o scenă de referinţă prin ofranda păstorilor români şi a câmpinenilor care, urmându-şi parohul, îşi închină biserica Maicii sfinte. Peisajul terestru de sub imensul Arbore al înţelepciunii ecumenice este marcat de siluetele Ierusalimului, Constantinopolei, Parisului şi Romei în viziunea vechiului San Pietro, dar şi de burgul transilvănean din care ţâşneşte spre cer săgeata unei zvelte clopotniţe. Subtili, imaginativi şi profund artişti, mistici smeriţi în contemplarea şi revelarea cu prospeţime a simbolurilor sacre, Grigore Popescu-Muscel şi Maria Popescu-Dragomir şi-au înscris opera murală în patrimoniul nemuritor al ortodoxiei, pentru care icoana este o fereastră spre un absolut actual, contemplare vie a spiritualităţii creştine - iată, chiar şi contemporane - sub specia perenităţii.