Un preot de foc, într-al inimilor loc: părintele Iulian Stoicescu

S-au împlinit, în 30 septembrie, 30 de ani de la plecarea părintelui Iulian Stoicescu, cunoscut ca preot slujitor la bisericile Apărătorii Patriei I (1944-1960), Mărțișor (1964-1972) și Flămânda (1972-1993), fost deținut politic (1960-1964), acuzat de „uneltire împotriva or­dinii statului”. Acestea sunt doar datele stricte, corecte, dar sterile, neputincioase în a explica de ce a rămas în memoria comu­ni­­tăților de credincioși bucureșteni ca „un preot de foc”.

Aşa apare numit în prea bine cunoscuta carte redactată de regretatul coleg Costion Nicolescu, „Un preot de foc. Părintele Iulian” (Editura Bizantină, București, 2000), din care am preluat mici fragmente, cu acordul părintelui prof. univ. dr. Constantin Coman, căruia îi mulțumesc pe această cale. Apariția acesteia ar face inutilă orice altă mărturie, dar datoria mea de rudă spirituală - părinții mei au fost cununați, iar eu am fost botezată de părintele Iulian și de doamna Eugenia - nu-mi dă pace, drept care, în rândurile care urmează, voi încerca doar schițarea portretului părintelui Iulian, căci de pictat nu-mi este mie cu putință.

Despre viață, două rânduri, izvorâte din trei gânduri

Părintele Iulian Stoicescu s-a născut la 11 aprilie 1911, la Gănești, un sat din zona de deal a Muscelului, părinții săi fiind binecuvântați cu nouă copii. A urmat școala primară în satul natal, urmată de cei opt ani de Seminar la Curtea de Argeș, după care Facultatea de Teologie din București. Pe 27 august 1939 s-a căsătorit cu Eugenia Căstăian din Orăștie, fiind hirotonit diacon în septembrie. A început să slujească la Mănăstirea Țigănești, după care, din 1941, a început slujirea, ca preot și duhovnic, la Biserica „Sfânta Ecaterina” din București, dar fără să plece de la mănăstire.

În perioada 1944-1960 a slujit la Biserica Apărătorii Patriei, unde implicarea sa în viața parohiei a fost brutal întreruptă prin arestarea sa. Condamnat la nouă ani pentru „uneltire împotriva statului”, a trecut prin închisorile de la Uranus, Jilava și Aiud, fiind eliberat în cadrul amnistiei din 1964.

Nu s-a putut întoarce la vechea parohie, ci a fost numit la Biserica Mărțisor, unde a rămas opt ani. De aici, a fost numit la Parohia Flămânda, unde a rămas până la depunerea dosarului de pensionare, în 1993. Astfel, am putea afirma că această slujire la Sfântul Altar al bisericilor menționate a fost întreruptă patru ani de una aparte, nu mai puțin prețioasă.

Suferință, închisoare, de mult bine slujitoare

Părintele venise în București, avea casă parohială, biserica se mărise mulțumitor și înălțător, astfel că, în timp ce statul comunist își vedea de cele pământești, dânsul își vedea de cele cerești. Tatăl meu, fiind de felul lui mai fricos, îmi povestea că de multe ori îl avertizase că nu face bine ce face, că acele cateheze, îndeosebi cu copiii, viitorul proletar, nu sunt văzute cu ochi buni de comuniști. Nu acesta a fost motivul principal, oricum părintele era un ghimpe care le încurca socotelile, astfel că arestarea nu mai era decât o problemă de timp.

Închisoarea a dezvăluit la maximum capacitatea de jertfelnicie a părintelui, în primul rând rugăciunea, dânsul rugându-se „cum n-am văzut pe altcineva - picura în fiecare rugăciune lacrima” (mărturia părintelui Ioan Sabău, p. 198). Pentru cei rămași acasă, acei ani au fost cumplit de grei, dar mama îmi povestea cele auzite mereu de la doamna preoteasă, că doar lor, celor de afară, le este greu, dar părintelui nu, el nu simte, pentru că el o are mereu pe Maica Domnului. După cum a mărturisit după eliberare: „Ştiam că are Dumnezeu grijă de voi” (p. 159).

În închisoare și-a pierdut vocea; nu complet, a continuat să cânte, dar fără acea strălucire de dinainte. Mama îmi povestea că avea o voce cutremurător de caldă, iar atunci când începea să cânte, venea fuga-fuga o pisică și i se așeza pe umăr. Nu o dădea la o parte, continua cântarea, considerând, poate, că fiecare făptură, fie ea necuvântătoare, merită respect.

La botez, nume de sfânt, ca un veșnic crezământ

În ultimii 20 de ani s-a înmulțit obiceiul de a da copiilor mai multe nume, cel puțin două, dacă nu trei sau chiar patru, din considerente mai mult sau mai puțin lumești. Părintele Iulian obișnuia să mai adauge un nume, firește, de sfânt și întotdeauna legat de prăznuirea din ziua sau din preajma botezului. De pildă, nora Florența Stoicescu a fost botezată în ziua de Sfânta Ecaterina, 1956, drept care a primit și numele acestei muceniţe, iar nepotul, Florentin Octavian, la botez, în 1985, a primit și numele Marelui Mucenic Gheorghe, pentru că era în preajmă. Iar eu, fiind botezată de Sfinții Arhangheli, pe 8 noiembrie 1958, deși aveam nume de „Slujitor al Legii”, a simțit nevoia să-l adauge și pe cel de „Înger al darului”, așa că, în certificatul de botez, sunt Mihaela Gabriela.

A-nceput cu-arhitectură și-a sfârșit cu o pictură

La doi ani de la numirea la Parohia Apărătorii Patriei I, părintele Iulian Stoicescu s-a remarcat mai întâi prin lucrările de extindere a bisericii, fiind, practic, cel de-al doilea ctitor. Se impunea modificarea arhitecturii bisericii, care „nu era nici mică, dar nici mare; era o biserică frumoasă, dar foarte îngustă” (p. 121), astfel că în 1945 au fost depuse documentele la Primăria Capitalei. Pentru începerea lucrărilor, părintele Iulian a organizat o tombolă, oferind zestrea familiei (o vacă și o oaie) și dând un exemplu de jertfelnicie, pentru a fi urmat și de alți enoriași.

Părintele nu a dorit demolarea zidurilor, ci integrarea lor în noua structură. Dacă, inițial, arhitectul Arhiepiscopiei Bucureştilor, Dimitrie Ionescu-Berechet, a fost sceptic, la final, a exclamat: „Părinte, iese o minunăție!” (p. 121). Lucrarea gândită și realizată de părintele Iulian a fost una dificilă, nu atât din cauza greutăților materiale, cât, mai ales, din pricina complexității tehnice a proiectului, în care arcele, bolțile descarcă unele pe altele în punctele cheie, rezultatul fiind o încrengătură organică ce pare a-și fi avut rădăcinile în pământul de acolo, cu mult înainte de a se turna prima fundație a bisericii.

Din 1972 a fost trimis de Patriarhul Justinian Marina la Biserica Flămânda, de pe strada Olimpului nr. 17 din Bucureşti, pentru „restaurarea ei morală şi materială”. Aici s-a implicat în refacerea picturii (o repictare în ulei din 1869-1871), pentru care l-a solicitat pe Grigore Popescu, care a realizat o nouă pictură murală în frescă (1984), cu păstrarea unor fragmente din straturile mai vechi.

„Părintele Iulian e un preot de foc”

În notițele biografice este consemnat, sec, faptul că slujirea părintelui Iulian la Apărătorii Patriei a încetat în momentul arestării. Normal, din moment ce nu a mai fost primit acolo, iar la eliberare nu i s-a mai permis să se întoarcă. Dar, privită în dimensiunea ei jertfelnică, slujirea părintelui nu a încetat niciodată, ba chiar mai mult, focul s-a întețit și mai aprins în închisoare. „Părintele Iulian e un preot de foc”, spunea odată Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, continuând: „Mai bine câţiva preoţi ca el, decât zeci din ceilalţi. Ar schimba faţa oraşului”.

În 1993, după ce a slujit 54 de ani, părintele Iulian Stoicescu şi-a depus dosarul de pensionare, iar peste doar trei ani a plecat la Domnul, la Cel pe Care L-a slăvit și slujit cu timp și fără timp, liber sau închis, flacără de foc ce nu se stinge, ci mocnește-n inimile celor păstoriți și fericiți, lăsându-ne, ca testament, crezul său de o viață: „Am avut întotdeauna nădejdea în mila lui Dumnezeu”.