Un român din Portugalia

M-am întors recent din Portugalia, poate cea mai poetică țară din lume. Poezia m-a și dus acolo, unde am fost de zece ori până acum, pentru a măsura distanța dintre pământul din care sunt făcut și pământul din care au crescut colinele Lisabonei și Mănăstirea Mafra. Aproape de fiecare dată mi-a fost ghid Dan Caragea, un oltean care a învățat limba portugheză în România, alegând să trăiască la Lisabona, spre binele literaturilor din ambele țări, pe care le iubește la fel de mult, făcându-și din dragostea pentru ele și profesie, și profesie de credință.

Sunt unul dintre beneficiarii acestei iubiri, numărându-mă printre scriitorii români, nu prea mulți, din păcate, ale căror cărți au fost traduse în portugheză.

Dan Caragea mi-a luat Omul de pământ și l-a îmbrăcat în limba în care au scris Saramago și Pessoa. Poate că alții meritau mai mult decât mine această onoare. Doar că eu am fost un pic mai norocos decât ei. Mai mare însă decât norocul de a-mi vedea două cărți publicate în Portugalia e cel de a fi prieten cu Dan Caragea. Fără el nu m-aș fi oprit la cafeneaua unde poposea deseori Pessoa. Și n-aș fi trecut prin fața tuturor caselor din Lisabona în care a locuit Saramago. Și n-aș fi ajuns în satul unde s-a născut autorul Memorialului Mănăstirii Mafra. Și n-aș fi participat, într-unul din anii trecuți, chiar în catedrala mănăstirii, la căsătoria religioasă și civilă a unor tineri foarte frumoși, el portughez din tată-n fiu, ea, fiica traducătorului și prietenului meu. Pot spune c-a fost o ceremonie ca-n povești, cu muzică de orgă, una dintre cele trei orgi ale faimoasei catedrale, cu o cântăreață de operă cântând, împreună cu orga, de la unul dintre balcoanele din apropierea tavanului.

Dan Caragea mi-a arătat străduțele din Alfama pe îndelete. Am mers cu el la Estoril, pe urmele lui Blaga și Eliade. Tot el mi-a arătat casa în care a trăit Carol al II-lea, al cărui sicriu l-am văzut, cu mulți ani în urmă, acoperit de tricolorul nostru, în catedrala Sao Vicente de Fora, printre sarcofagele regilor portughezi.

De la Dan Caragea am aflat cum a decurs, în prima parte a veacului trecut, călătoria lui Nicolae Iorga în Portugalia, unde a fost primit cu mari onoruri. Am fost să văd orașul Evora, în a cărui bibliotecă marele nostru istoric a descoperit un portret din epocă al lui Mihai Viteazul. Se poate spune că portughezii ne știau de acum 500 de ani, dar și noi pe ei. Există documente în care e consemnată prezența unor cavaleri lusitani în zona Branului.

Aproape că nu există manifestare literară găzduită de Institutul Cultural Român din Lisabona în care să nu fie implicat Dan Caragea. Dan Gându și Mihaela Toader, directorul și, respectiv, directorul adjunct ai acestuia, mizează, și bine fac, pe competența și legăturile lui în lumea literaturii. Păcat că sediul institutului nu se ridică la nivelul numelui pe care îl poartă. Relațiile culturale pe care le avem cu Portugalia trebuie tratate de cei ce au ales, în mod nefericit, acest sediu, cu ceva mai mult respect.

Mă întorc, însă, la Dan Caragea, eruditul nostru român din Portugalia, care iubește în egală măsură cele două patrii ale sale, ducând, cu prețul multor nopți de nesomn, cărți din literatura uneia în literatura celeilalte. Uniunea Scriitorilor de la noi are cu adevărat motive să fie mândră că Dan Caragea face parte din rândurile membrilor ei. Eu, ca unul dintre aceștia, chiar mă mândresc cu prietenia lui. Nu pentru că mi-a tradus în portugheză o carte de poezie, care m-a făcut să ajung din nou, la începutul acestei veri, în cea mai poetică țară a lumii, după criteriile inimii mele. Ci pentru că literatura noastră are, la o distanță de 4.000 de kilometri de casă, o inimă care bate și suferă pentru ea.