Unde suntem?
Am lăsat să treacă o lună să se aștearnă liniștea peste comentariile legate de cei 30 de ani scurși de la evenimentele din decembrie 1989 și peste cuvenita pomenire a eroilor de atunci înainte de a pune o întrebare la fel de justificată și de importantă precum „cine-a tras în noi după 22?”, și anume: unde suntem? unde am ajuns în aceste trei decenii? Dacă se poate – prin comparație cu ce-am sperat, respectiv cu ceea ce putea fi.
Câteva răspunsuri sunt evidente și, din fericire, pozitive. Suntem, înainte de toate, într-o democrație. Originală sau nu, este democrație, avem o mulțime de partide și independenți, dintre care suntem liberi să alegem. Că foarte mulţi români n-au chef să aleagă, sub motiv că „toți sunt o apă și-un pământ” (lozincă scornită și încurajată chiar de către cei care sunt într-adevăr o apă și-un pământ, pentru a descuraja compararea lor cu cei care nu sunt), asta nu e vina democrației, ci a noastră.
În al doilea rând, suntem liberi. Liberi să spunem ceea ce gândim, liberi să călătorim oriunde și oricând, liberi să avem inițiative private, liberi să ne asociem, inclusiv în partide de apartament sau în asociații de protecție a cărților cu coperta albastră.
În al treilea rând, am scăpat de frică. În sistemul comunist, frica domina mai tare decât foamea și celelalte lipsuri. Cu mâncarea ne descurcam cum puteam, cu frigul din case și de la serviciu urmam sfatul înțelept al tovarășului Nicolae Ceaușescu, să punem pe noi o haină în plus, dar de frică n-aveai cum să scapi, după cum oribil era faptul că trăiam într-o închisoare.
În al patrulea rând, s-a făcut un salt uriaș de la aprozarele care exibau „Vin spumos” și cutii de creveți vietnamezi la abundența de produse și de servicii de azi. Refrenul obsesiv al nostalgicilor cum că „atunci erau toate mai ieftine” pur și simplu n-are obiect. Care toate? Aerul condiționat? Cablul tv? Abonamentul GSM? Șunca de Praga? Excursiile în Grecia?
În al cincilea rând, economia de piață, în care fiecare e liber să cumpere ce marfă/serviciu i se pare mai valoros, ceea ce stimulează producătorii să fie cât mai buni sau măcar cât mai inventivi în prezentare.
O listă a câștigurilor incontestabile ar depăși cu mult dimensiunile acestei pagini. Cel puțin două, însă, merită mențiuni aparte, și anume libertatea religioasă și așezarea pe harta lumii.
Libertatea religioasă
Vreme de 45 de ani, Biserica Ortodoxă Română a rezistat miraculos. Și, când spun Biserica, nu mă refer doar la cler, ci și la credincioși. Da, oamenii mergeau la slujba de Înviere și majoritatea se căsătoreau religios, dar pentru cât de mulți participarea la Sfânta Liturghie nu era un risc? Oficial, nu era interzis, dar ce se întâmpla neoficial am înțeles atunci când a murit un coleg la doar 33 de ani și fratele lui mai mare a rămas în afara capelei cimitirului, nemișcat, cu lacrimi în ochi, pentru că avea o funcție undeva și se temea să nu și-o piardă dacă intră sau dacă se-nchină în văzul lumii...
Dar libertatea religioasă nu înseamnă doar dreptul de a participa la o slujbă. Ea înseamnă, înainte de toate, libertatea de a-ți mărturisi credința public, fără riscul vreunui efect negativ. În plus, ar fi superfluă orice comparație între volumul de publicații cu caracter religios care apăreau atunci și cele care există azi, inclusiv „Ziarul Lumina“, sau vizând numărul de evenimente legate de străvechea noastră credință creștin-ortodoxă, de la seminarii, conferințe și dezbateri, până la momente organizate laic, dar cu participarea și binecuvântarea a măcar unui preot.
Nu în ultimul rând, dacă regimul comunist dărâma biserici, azi se construiesc - nu ușor, dar se fac. Iar cine susține că sunt prea multe e certat cu aritmetica: în București, statistic, la o biserică ortodoxă revin 6.000 de credincioși, iar la nivel național, 1.171 de creștini.
Așezarea pe harta lumii
Bineînțeles că România făcea parte din Europa și înainte de 1990. Geografic. Dar atât. Faptul că - lăsându-se păcălit de naționalismul lui Ceaușescu - Occidentul i-a acordat o deferență demnă de o cauză mai bună nu înseamnă și că România conta în planurile economice ale continentului. Astăzi, grație apartenenței la UE și NATO, România chiar contează și, pe de altă parte, regulile stricte din interiorul acestor organizații compensează legislația internă confuză, ezitantă și uneori contradictorie. Pe scurt, nu mai suntem ai nimănui.
Și-atunci, de ce suntem nemulțumiți?
Nemulțumiți sunt în primul rând nostalgicii. Aceștia se împart în mai multe categorii. Primii sunt cei pentru care chiar „era mai bine înainte”, pentru că aveau niște privilegii nemeritate pe care le-au pierdut. Nostalgia lor este cu atât mai mare cu cât tovarăși de-ai lor au știut să se adapteze schimbărilor, conform sistemului „La vremuri noi, tot noi!”. Nu e vorba, să ne înțelegem, doar despre oameni care au avut funcții, ci și despre toți cei care luau un salariu fără să facă mare lucru. Valoarea salariului nu era esențială, căci „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”.
A doua categorie de nostalgici e formată din cei care pur și simplu nu-și amintesc - sau refuză s-o facă - cum au trăit și sunt preocupați să se compare nu cu ei cei de ieri, ci cu cei mai bogați dintre cei de azi.
În fine, o clasă îngrijorătoare este a celor născuți după 1989, care n-au trăit vremurile dinainte, dar sunt convinși - evident, manipulați de adulți - că era mai bine.
Nemulțumiți sunt însă și destui români care detestă profund comunismul și sunt fericiți că am scăpat de el. În cazul acestora e vorba, în esență, despre faptul că schimbările pozitive, pe care nu le contestă, nu s-au petrecut și nu se petrec suficient de repede și/sau suficient de bine. Aici este mare nevoie de făcut distincția clară între eventualele defecte și limite ale sistemului capitalist-democratic în sine și cele ale acestui tip de sistem, cel instaurat în România. Un exemplu foarte clar – și, din păcate, extrem de răspândit: faptul că în România o mulțime de indivizi își plagiază lucrările de doctorat nu invalidează sistemul occidental de valori.
Rămâne cum am stabilit?
În final, iată o rapidă trecere în revistă a unor surse de nemulțumiri justificate.
Industrie: Românii nu mai produc aproape nimic. În 30 de ani, oamenii cu bani au preferat comerțul, serviciile și construcțiile, pentru că aduc beneficii rapide. Iei produsul de aici cu 100 de lei, îl vinzi puțin mai încolo cu 150, câștigi 50%. Până și o fabrică de cărămizi a fost făcută de austrieci, nu de români.
Agricultură: Importăm aproape tot ce se poate, de la fasole până la usturoi. Fostul stat-grânar al Europei ar fi putut să trăiască foarte bine doar din agricultură și turism, domeniu în care eforturile private le-au depășit cu mult pe cele ale statului, dar politicile de protejare sau încurajare a producătorilor autohtoni sunt sublime însă lipsesc cu desăvârșire.
Infrastructură: Neverosimil de puțini kilometri de autostradă sau măcar șosele cu două benzi pe sens, trenuri (câte mai sunt!) care merg mai încet decât pe vremea lui Eminescu, câteva aeroporturi și o companie națională în veșnic scandal managerial, generoase suprafețe acvatice incredibil de puțin folosite.
Educație: Tot atâtea reforme cât cei peste 30 de miniștri de până acum, o programă inutil de încărcată, manuale depășite și bizar scrise, școli fără closete în mileniul trei, ghiozdane cântărind 6-7-8 kg în fiecare zi...
Sănătate: „Colectiv”. Mai nou „Spitalul Floreasca”.
Ordine și siguranță publică: Caracal.
Legislație: Haos.
Birocrație: Sufocantă.
Politică: Traseism, oportunism, inconsecvență, lipsă de principii, incompetență. Nu toți, desigur, doar majoritatea.
Jurnalism: Rămășițe. La mijlocul anilor ’90 erau 3.000 de publicații, azi aproape toată lumea s-a mutat pe net și vânează senzaționalul.
Demografie: România pare în curs de dizolvare. Începând din 2016, se nasc mai mulți copii în diasporă decât în țară. În curând vom ajunge să fim mai mulți afară decât înăuntru.
Se pot schimba toate acestea? E posibil. Se pot schimba mai repede? Da.
De cine depinde? De noi.