Unirea Principatelor și oful unor moldoveni de atunci și de astăzi
Unirea Principatelor ne aduce în minte și în suflet dragostea înaintașilor față de idealul sfânt al unității, lupta lor pentru împlinirea dezideratului de secole al românilor. Dacă le vom citi mărturiile, lesne vom înțelege că fiecare încerca să evidențieze câte o latură a Unirii ca pe o necesitate istorică, politică, economică, ba chiar religioasă. În acest sens, m‑aș opri la câteva principii lansate și susținute cu toată fermitatea de cunoscute fețe bisericești care, cu un neirosit zel misionar, au convins poporul că toți cei ce luptă pentru unire luptă să împlinească o poruncă dumnezeiască. Bunăoară, înainte de Unire, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, într‑o înflăcărată cuvântare, susținând Unirea Principatelor, amintea de cuvintele Mântuitorului din a Sa Rugăciune: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (Ioan 17, 21). În sprijinul acestei idei, vorbitorul a adus și cuvintele dumnezeiescului Pavel, Apostolul: „Siliți‑vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup și un Duh... este un Domn, o credință și un botez. Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate întru toți” (Efeseni, 4, 3‑6). Patriotul și, mai târziu, hăruitul ierarh considera unitatea de credință ca o poruncă divină: împlinită, ar aduce binecuvântare și pace peste cei care, în curgerea timpului, ar păzi‑o.
Aidoma lui, arhimandritul Neofit Scriban, un alt mare luptător pentru Unirea Principatelor, pe lângă argumentele liturgice (ectenia rostită zilnic de Biserică „pentru unirea tuturor”), într‑o luare de cuvânt, amintea și de cugetările unor filosofi: „concordia res parvae crescund discordia dilabuntur” (prin unire lucrurile mici cresc, iar prin dezbinare ele se ruinează), argumentând necesitatea Unirii nu doar prin exemple din Sfânta Scriptură ori astfel de maxime, ci și prin istoria unor popoare europene ori din simțul său practic. Cuprins de fiorul bucuriei născute din conturarea tot mai deplină a posibilității înfăptuirii Unirii, la 5 ianuarie, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales, mai întâi, Domn al Moldovei, Mitropolitul de la Iași, Sofronie Miclescu, exclama, parafrazând cunoscuți psalmi: „Aceasta este ziua pe care a făcut‑o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într‑însa... căci Dumnezeu s‑a pogorât peste țara aceasta ca ploaia pe pământ”. Cam așa era starea de spirit în Moldova: lideri politici, fețe bisericești, intelectuali, vârstnici și tinere vlăstare, orășeni și țărani, într‑o providențială sinergie, au hotărât să înfăptuiască ceea ce de veleaturi întregi fusese reverie pentru atâtea generații care nu au încetat să nădăjduiască, să se roage, să viseze, să lupte și să se jertfească.
Teoriile antiunioniste s‑au dovedit simple fabulații
Din păcate, tot în Moldova, spun istoricii, au existat și confrați care nu puteau gândi la fel sau poate că, iubind prea mult neamul moldovenilor, s‑au temut să creadă pe deplin că Unirea va însemna echitate, egalitate pentru ei. Spre a fi mai sonori, ei s‑au organizat în așa‑numită mișcare antiunionistă; în preajma anului 1859 au început să răspândească fel și fel de teorii referitoare la pierderile incomensurabile pe care Moldova le va suferi în fața Munteniei prin migrația centrului de greutate politic și administrativ spre București, căci „cealaltă Valahie”, având superioritate numerică, va deține superioritate în Divan și în viitorul Parlament, pe când „moldovenii vor fi siliți să îndure legea muntenilor și să fie absorbiți mai curând ca un popor cucerit, decât ca unul unit cu Valahia”. Înfricoșătoarele ipoteze reprezentau o mană cerească pentru marile puteri din exterior: Imperiul Austro‑Ungar și Imperiul Otoman vedeau în Unirea Principatelor zădărnicirea intereselor politice, militare și economice „râvnite” și implementate de atâta amar de vreme în obiditul pământ românesc. De aceea, nu au făcut decât să pună „paie pe foc”, încât sărmanii separatiști au ajuns la stupida idee că ar fi de preferat „o unire morală și sufletească, iar nu una politică și administrativă cu muntenii”. Rătăcirea lor a mers până acolo încât socoteau că, prin unire, Moldova va deveni o simplă anexă a Munteniei; drept urmare, antiunioniștii au trimis reprezentanți la Poarta otomană cerându‑i sultanului să garanteze autonomia, „singurul sprijin pe care se reazemă liniștea și fericirea țării”. Dincolo de afirmațiile belicoase și ușor fantasmagorice, teoriile antiunioniste s‑au dovedit simple fabulații, sprijinite și de anumiți factori politici; văzându‑și amenințate interesele personale ori de grup, aceștia au manipulat gruparea, atrăgând în ea chiar și unele fețe bisericești. Dacă Alexandru Vogoride, secretar al Ambasadei otomane din Londra, frate al caimacamului Nicolae Vogoride, ori Teodor Balș, publicistul și omul politic Nicolae Istrati ori bătrânii boieri din familiile bogate Roznovanu, Boldur‑Lățescu, Ghica și alții vedeau în Unire periclitarea propriilor lor interese (precum aspirația la tronul Moldovei), unii membri ai puțin cunoscutei mișcări, precum și clericii nu pot fi bănuiți de așa ceva.
Se poate îndoi cineva de patriotismul și românismul curat ale marelui cărturar Gheorghe Asachi sau de dragostea sfântă a lui Ion Creangă pentru tot ce‑i frumos și românesc? S‑au scris multe pagini despre apartenența lor la mișcarea antiunionistă, de aceea nu vreau să reiterez concluziile interesante ale cercetătorilor. Aș dori, totuși, să cred că acești români s‑au lăsat mânați într‑o astfel de luptă numai din iubirea față de Moldova, istoria și valorile ei, dorind a trage un semnal de alarmă pentru politicienii de atunci și pentru cei din viitorime, deci și pentru cei de astăzi, că Moldova nu trebuie să reprezinte un „apendice” al țării, o mașină de vot; că moldovenii au avut dreptul istoric de a face parte din divanul lui Cuza, dar, în aceeași măsură și astăzi, se cuvine ca ei să acceadă în toate structurile politice ori decizionale ale nației. Poate că „penuria” de moldoveni din recentele proiecte politice ale României este cauzată și de dezbinarea legiuitorilor trimiși în forul decizional al țării de noi, moldovenii. În Parlamentul României, din cei 464 de aleși, vechea regiune istorică din estul țării este reprezentată de aproape 100 de parlamentari, deci un procent de peste 20%. Când se află la mijloc interesele Moldovei, dezvoltarea și alinierea ei la standardele europene de care se tot vorbește în campaniile electorale – precum, bunăoară, îndelung trâmbițata infrastructură rutieră ce ar urma să lege Moldova de celelalte regiuni ale României – oare aproape un sfert din membrii camerelor legiuitoare românești nu‑și pot face auzită vocea lor și a celor aproape cinci milioane de moldoveni pe care‑i reprezintă în forul suprem legislativ?
Împărtășind cu deplină convingere idealul sfânt al unității românești, am scris rândurile de azi cu sincera dorință ca și acest episod din istoria zbuciumată a țării să ajungă mai cunoscut, ca să învățăm din el să viețuim uniți. Poate vor afla de el și ai noștri cârmuitori care, preocupați de bunăstarea întregii Românii (sic!), au uitat, sau probabil își amintesc mai rar, că din România face parte, indestructibil, și Moldova.