Văpaia Sfântului Ilie

Privind icoana în care sfântul stă în faţa peşterii, pentru a-i înţelege mesajele încifrate, ne întrebăm mai întâi cum a ajuns el acolo.

Sfântului Ilie i se cunoaşte filiaţia ereditară de preot aparţinând prin tatăl său, preotul Sovac, de neamul lui Aaron, descendent al lui Levi, oraşul Tesve al Galaadului fiind atribuit preoţilor. În schimb nu i se ştie filiaţia spirituală de la un învăţător cunoscut, şi de aceea este socotit Solitarul care, de la naştere şi până la înălţarea la ceruri şi chiar şi după aceea - dovada fiind convorbirea cu Dumnezeu-Fiul deasupra muntelui Tabor, primeşte îndrumările şi învăţătura direct de la Însuşi Dumnezeu în a Cărui Prezenţă stă necontenit. Tradiţia ne spune că "generarea de har" este germinată de Însuşi Duhul Sfânt. Preotul Sovac a văzut la naşterea fiului său "nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc şi băgându-I văpaie de foc în gură, ca să mănânce. La Ierusalim preoţii i-au vestit că pruncul va fi lăcaş al darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător". Aşa cum noi, creştinii, după naştere, suntem îmbrăcaţi la Botez în Hristos, aşa, după naştere, Sfântul Ilie a fost învelit în focul Duhului, şi aşa cum noi după Botez ne-am împărtăşit cu Domnul, aşa Sfântul Ilie s-a împărtăşit cu Duhul Sfânt când a mâncat văpaia de foc. Viaţa Sfântului Ilie a devenit un exemplu de efort permanent, de râvnă înflăcărată, pentru a actualiza şi a desăvârşi posibilităţile conţinute în ceea ce Însuşi Dumnezeu a sădit în om. Sfântul Ilie pe tot parcursul vieţii nu iese niciodată din graniţele pe care încă de la naştere Dumnezeu i le stabileşte. Când Dumnezeu îi spune "pleacă", el pleacă. Când îi spune "vino", el vine. Când Dumnezeu îi spune "ascunde-te", el se ascunde. Când îi spune "bea", el bea. Când Dumnezeu îi spune "mănâncă pâinea şi carnea pe care ţi-o vor aduce corbii", Sfântul Ilie îşi învinge firea postitoare şi mănâncă ce-i aduc corbii. Aflăm că Dumnezeu îi porunceşte sfântului să plece dinspre răsărit şi să se ascundă în pustie (3 Rg. 17,3), lângă pârâul Cherit - cuvântul cherit înseamnă cunoaştere - unde va fi hrănit de corbii care îi vor aduce pâine şi carne dimineaţa şi seara. Sfântul Ilie va bea astfel din preaplinul cunoaşterii, iar hrana venită prin păsările cerului va avea nu numai semnificaţia întreţinerii vieţii pământeşti. Pentru a parcurge voiajul înflăcărat de Duh al ciclului terestru, supraterestru şi spiritual pentru care s-a născut, Sfântul Ilie este îndrumat apoi la văduva din Sarepta, unde i se vădesc puterile peste cele trei lumi: a) firească, în care asigură vieţuirea existenţială, b) suprafirească, în care îşi aprovizionează gazda cu uleiul şi făina din surse supranaturale, nesecate şi necunoscute şi c) spirituală, prin învierea fiului văduvei şi transformarea lui în om duhovnicesc care va fi proorocul Iona, purtat la rândul lui în pântecele chitului la Cetatea Ninive. Mai departe este ghidat pe muntele Carmel, unde îşi îndeplineşte funcţia sacerdotală, reconstruind cu cele douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor lui Israel, altarul pe care va pune viţelul - "atunci vor pune pe altarul Tău viţei" - la fel cum, altădată, Avraam pusese viţelul euharistic pe masa din faţa Sfintei Treimi la Mamvri. Peste jertfa adusă de sfânt "s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele, şi pietrele, şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ" (III, Rg. 8,38). Această ardere de tot a tuturor regnurilor, animal (viţelul), vegetal (lemnul) şi mineral (pietrele) şi chiar a elementelor (apă, aer, foc, pământ) se petrece pentru a se obţine cunoaşterea pe care o cere sfântul: "Auzi-mă Doamne, auzi-mă cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu Doamne eşti Dumnezeu..." (III Rg. 8,37). Într-adevăr, poporul lui Dumnezeu cunoaşte şi mărturiseşte: "Domnul este Dumnezeu. Domnul este Dumnezeu" (III Rg. 8,39). Urmează punctul culminant de pe Carmel, al rugăciunii pentru ploaia care este nu numai pentru pământul uscat, ci şi pentru sufletele însetate de Mila lui Dumnezeu. Aici sfântul îşi îndeplineşte funcţia contemplativă: "...în vârful Carmelului s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa" (III Rg. 8,42). Această prosternare totală într-un singur punct - vârf - exprimă o concentrare adâncă şi o scufundare în abisul Fiinţei. Pustia ultimă a smeririi În alternanţa imobilă a rugăciunii de pe înălţimea Carmelului după Vârf vine iar vale, după ploaia spirituală vine o altă pustie, mai înfricoşătoare, până la a-şi cere moartea: "Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei!" (III Rg. 9,4). După această pustie ultimă a smeririi până la moarte - căci Sfântul Ilie chiar moare vieţii pământeşti, omul lui Dumnezeu se trezeşte în lumea informală în care e atins de un înger: "Scoală de mănâncă şi bea! Şi a căutat Ilie şi iată, la căpătâiul lui o turtă coaptă în vatră şi un urcior cu apă. Şi a mâncat, şi a băut (hrană îngerească), şi a dormit iar (o altă moarte). Dar îngerul Domnului s-a întors a doua oară, s-a atins de el trezindu-l iar şi transmiţându-i iar alte şi alte puteri spirituale şi i-a zis: "Scoală şi mănâncă şi bea că lungă-ţi este calea! Şi s-a sculat Ilie şi a mâncat şi a băut şi, întărindu-se cu acea mâncare, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi aşa a ajuns Sfântul Ilie la Horeb, muntele lui Dumnezeu. Şi a intrat acolo într-o peşteră şi a rămas acolo. Şi iată cuvântul Domnului a fost către el şi i-a zis: Ce faci aici Ilie (III Rg. 19,5-9). Iar Sfântul Ilie îi răspunde cu îndrăzneala sa caracteristică, acea parrhesia proverbială, cu cele două sensuri ale ei: a) spre lume, mustrând cu cutezanţă împăraţi, regi, popor, falşi preoţi şi profeţi şi b) spre Dumnezeu, căruia i se adresează cu siguranţa că deja i-a fost împlinită cererea ("când cereţi să credeţi că aţi şi primit"). Aşadar, sfântul răspunde: "Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot..." (III Rg. 19,10). Aşa îşi defineşte proorocul lucrarea de aspiraţie înflăcărată şi neîncetată spre Dumnezeu. Nu ştim care sunt cuvintele din limba sacră în care s-a purtat dialogul dintre Sfântul Ilie şi Dumnezeu, dar limba română îi redă repetiţia incantatorie: "Cu râvnă am râvnit..." Domnul îi porunceşte atunci: "Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului!" (III Rg. 19,11) şi îi vesteşte cum va putea recunoaşte Prezenţa lui Dumnezeu în adierea de boare lină, după ce va rezista stărilor premergătoare: 1) vântului puternic ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, 2) cutremurului de pământ şi 3) focului. După cele auzite de la Domnul, "Ilie şi-a acoperit faţa cu mantia lui şi a ieşit şi a stat la gura peşterii..." (III, Rg. 19,13). Mantia căptuşită cu hermină Straiul Tabenesiotes Sfântului Ilie nu este numai mantia - pallium - unui erou spiritual, ci ea însăşi devine harismatică fiind, ca să zicem aşa, interfaţa dintre faţa lui Ilie şi Faţa lui Dumnezeu. Funcţia ei de a acoperi chiar şi privirea contemplativă, de a fi stratul dintre vedere şi însuşi izvorul vederii, o transformă într-un fel de filtru - Feltro dAmore, o impregnează cu harismele Duhului, aşa cum au văzut-o părinţii care au primit darul vederii duhovniceşti. În icoană, Sfântul Ilie, transfigurat, îmbrăcat în mantie glorioasă, de culoare arhierească, roşie, căptuşită cu hermină (căci pe cea săracă o aruncase lui Elisei), stă în faţa peşterii de pe Horeb. Această peşteră este înţeleasă de Sfinţii Părinţi, uneori, ca însăşi inima sfântului om, microcosmosul în care s-a retras pentru a fi purificat atât de perfect, încât să fie peste opt sute de ani asemănat/ confundat cu Însuşi Domnul Iisus Hristos (Mt. 1,14; 16,14; Mc. 6,15; 8,28; Lc. 9,8,19; In. 1,21). Alteori, peştera este înţeleasă ca întreaga lume, macrocosmosul, pe amândouă trebuind să le părăsească omul lui Dumnezeu, atunci când Domnul îl cheamă dincolo de ele pentru o făgăduinţă mai înaltă, cum altădată l-a chemat pe Avram din Ur. Înălţarea la cer În momentul ridicării sale la cer, îndelung elaborată în timp şi în spaţiu, ultimele trei etape premergătoare fiind la Ghilgal, Betel şi Ierihon, ucenicul său descoperă lucrarea ascunsă a sfântului şi, ca discipol, vrea să devină părtaş la ea. Când Sfântul Ilie îi cere să rămână singur, Elisei îi răspunde: "Cât este de adevărat că Domnul este viu şi cum este viu şi sufletul tău, tot atât de adevărat este că nu te voi lăsa singur". Acest răspuns arată că la iminenţa înălţării la cer, ucenicul vede asemănarea la care ajunsese proorocul cu Însuşi Domnul. Este asemănarea de viaţă: "Cât este de adevărat că Domnul este viu şi cum este viu şi sufletul tău...". De trei ori vede la Ghilgal, la Betel şi la Ierihon şi mărturiseşte Elisei asemănarea de nemurire a sfântului prooroc cu Domnul. Prin cele trei răspunsuri, Elisei îşi dobândeşte şi lui asemănarea cu părintele său: "Tot aşa de adevărat este că nu te voi lăsa singur". Elisei ştie, din ştiinţa proprie şi din cea a celorlalţi prooroci, că stăpânul său se va înălţa deasupra capului său (IV Rg. 2,3), dar acceptă să devină coloana de veghe neîntreruptă, căci părintele lui îi spune: "Dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine (adică de deasupra capului tău), va fi aşa (precum ceri); iar de nu mă vei vedea, nu va fi" (IV Rg. 2,10). Iar Elisei îi ceruse "Duhul care este în tine să fie îndoit în mine" (IV Rg. 2,9). Simetric cu Sfântul Ilie, care pentru a vedea cele nevăzute "s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa", Elisei şi-a îndoit gâtul cu 90 de grade pentru ca faţa lui să privească spre Cer (IV Rg. 2,11-12) şi a devenit coloană de vedere văzând cu Duhul care era în Ilie "îndoit" în el: cele de dinăuntru şi cele de dinafară. Microcosmosul şi macrocosmosul le primeşte Elisei în mantia pe care o moşteneşte de la Sfântul Ilie.