Viața mănăstirească în Țara Românească înainte de anul 1370

Istorie reală, iar nu făcută sau impusă de alții, adică patriotism adevărat, iar nu închipuit. Astfel putem defini bună parte dintre eforturile membrilor emblematici ai Rugului Aprins care, prin viața și opera lor, au dovedit aceasta continuu.

Despre această temă am mai vorbit aici - în special în Ziarul Lumina din 10 aprilie 2024 - și nu încetăm a ne bucura când descoperim noi dovezi.

Astfel, în primii ani ai deceniului șase al secolului XX, una dintre vocile cele mai respectate ale Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul Tit Simedrea, subliniază într-un excelent studiu faptul că monahismul românesc este sensibil mai vechi decât se vehicula la un moment dat (într-o perioadă în care istoria ne era puternic alterată de influența ideologică comunistă sovietică).

Iată un scurt rezumat al acestui studiu publicat în buletinul oficial al Patriarhiei Române, revista „Biserica Ortodoxă Română” (nr. 7-8/1962).

Apărut în rubrica „Din trecutul Bisericii noastre” (pp. 673-687) și semnat la „Duminica Floriilor, 1962”, studiul contrazice teza după care monahismul ar fi fost adus în Țara Românească abia în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de călugări bulgari și sârbi refugiați din calea turcilor, iar Sfântul Nicodim de la Tismana ar fi întemeietorul vieții mănăstirești la noi.

Vodița (1370) rămâne prima mănăstire românească atestată documentar care întrunește toate condițiile unui lăcaș de tip aghiorit: zidire trainică, egumen canonic, autodespotie („samovlastie”) consfințită prin hrisov, înzestrare voievodală. Dar prima mănăstire documentată nu înseamnă și începutul vieții monahale: „Totuși în Țara Românească viața de mânăstire nu începe o dată cu mânăstirea zidită în 1370 pe apa Vodiței; și Sfântul Nicodim nu este întemeietorul vieții mânăstirești la noi. De bună seamă el poate fi socotit organizatorul, ori mai drept reorganizatorul (așa cum va fi în secolul al XVIII-lea Paisie Velicikovschi) acestei vieți în țara noastră, după izvod bizantin-athonit, potrivit suflului duhovnicesc al veacului al XIV-lea. Firește, ispravă mare, dar atât; pentru că în Țara Românească era viață mânăstirească și înainte de anul 1370.”

Prima mărturie este chiar actul sinodal din mai 1359 prin care Patriarhia Ecumenică înființa Mitropolia Ungrovlahiei: el cere ascultare față de Mitropolitul Iachint nu doar laicilor și clericilor, ci și ieromonahilor. Prin urmare, la Argeș existau călugări și cel puțin o mănăstire - realitate pe care Patriarhul Calist I o cunoștea, crede Mitropolitul Simedrea, fie de la călugării români de la Athos, unde el însuși viețuise la Iviron, fie de la cei pe care îi întâlnise la Paroria.

La Paroria, sihăstria întemeiată de Sfântul Grigorie Sinaitul în zona de graniță dintre Bulgaria și Bizanț, cu sprijinul țarului Ioan Alexandru, focar al unei adânciri a rugăciunii isihaste, s-au adunat ucenici „din mai multe nea­muri”. P. A. Sârcu susținuse, pe baza unei însemnări din Sbornicul Hludov (cca. 1345) a unui traducător numit Fudul, că printre ei se aflau și români; ipoteza fusese respinsă, între alții, de D. P. Bogdan și E. Turdeanu: cuvântul „fudul”, de origine turcă, n-ar fi putut intra în română atât de devreme, iar un Fudulea bulgar apare ca adversar al isihasmului. Mitropolitul Tit Simedrea răspunde că termenul putea pătrunde prin pecenegi, uzi sau cumani și că doi oameni cu același nume pot ajunge în tabere opuse, cum s-a întâmplat cu Grigorie Akindin, ucenic devenit adversar al Sfântului Grigorie Palama.

Argumentul decisiv vine din Viața Sfântului Maxim Kavsokalivitul, scrisă de Teofan al Peritheoriului (ed. F. Halkin, „Analecta Bollandiana”, 1936): la Paroria veneau să învețe oameni din Constantinopol, Tracia, Macedonia, Bulgaria, Serbia și chiar din ținuturile „de dincolo de Istru”, iar Grigorie le scria „împăraților pământului”: Andronic, Alexandru, Ștefan și Alexandru. Autorul îi identifică pe Andronic al III-lea, Ștefan Dușan, Ioan Alexandru al bulgarilor și Nicolae Alexandru, asociat la domnie de tatăl său, Basarab. Concluzia: „Așa dar știrile culese din Viața sfântului Maxim Kavsokalivitul întăresc părerea lui A. Sârcu; și deci se poate spune cu temei de adevăr că la Paroria, la marele dascăl al isihasmului, care a fost sfântul Grigorie Sinaitul, au ucenicit și românii. Și cum această lucrare obârșea de-a dreptul din viața și cultura mânăstirească bizantino-athonită, călugării români, care «au învățat» aci, sau care numai au zăbovit un timp oarecare în această sihăstrie, întorcându-se în patria lor au adus izvodul și duhul acesteea și l-au răspândit și printre români, înainte de venirea sfântului Nicodim, care și el tot din același duh și izvod se trage după cum vom arăta cu alt prilej.”

Actele Mănăstirii Kutlumus (ed. P. Lemerle, 1945) arată că egumenul Hariton, viitorul Mitropolit al Ungrovlahiei, găsind mănăstirea arsă de pirați, face înainte de 1370 opt drumuri în Țara Românească, unul la Nicolae Alexandru, care îl ajută să ridice un turn de apărare, și șapte la Vlaicu Vodă, pentru zidirea unui castru. Pe urmele lui pleacă la Athos „foarte mulți” români, între care protopopul Mihail, călugărit cu numele Melchisedec, și fratele său, ieromonahul Iacov. Nemulțumirile lor față de rânduiala chinovială duc la cererea voievodului ca mănăstirea să devină idioritmică. În negocieri sunt trimiși Mitropolitul Iachint, dicheofilaxul Daniil Kritopol, logofătul Sava și catigumenul Dorotei, duhovnicul domnului, iar proiectul de „jurământ ctitoricesc” din septembrie 1369 îl recunoaște pe voievod drept „stăpân și ctitor” al Kutlumusului. Pentru Mitropolitul Simedrea, titlul de catigumen al lui Dorotei presupune o mănăstire în țară, căci egumen fără mănăstire nu se poate.

Singura dovadă scrisă internă cunoscută autorului este hrisovul din 1391-1392 al lui Mircea cel Bătrân pentru Tismana, care pomenește un „arhimandrit Basea”, fost stăpân al unei mori la Bistrița. În secolul al XIV-lea, demnitatea de arhimandrit era rară, se acorda de patriarh și presupunea conducerea a cel puțin două mănăstiri unite. Mitropolitul Tit Simedrea presupune că Basea a fost trimis de Nicolae Alexandru la Constantinopol pentru întemeierea Mitropoliei, iar reușita soliei i-a adus rangul. Oricum ar fi, prezența lui dovedește o viață monahală organizată înainte de Vodița. Într-o notă, Mitropolitul Simedrea preia și opinia lui C. C. Giurescu, după care Mitropolia de la Argeș și Episcopia Râmnicului au fost la început mănăstiri; fiind de tip urban, ele ar putea fi anterioare Paroriei, în vreme ce mănăstirile ridicate ulterior, mici și retrase în singurătate, poartă amprenta isihasmului. Studiul se încheie astfel: „Adevărat, cercetările istoricilor și arheologilor fac să răsară în acest veac ca din pământ o puzderie de mânăstiri, dovedite unele documentar, precum Vodița, Tismana, Călimănești pe Olt, Cotmeana, Cozia, Brădet și Snagovul; altele descoperite de cercetările și săpăturile arheologilor, precum Prislopul și Coșuștea, și altele cunoscute din tradiție, precum Gura Motrului, mânăstirea din Argeș devenită în 1359 Mitropolie, mânăstirea din Râmnicul Vâlcii devenită mai apoi Episcopie, Schitul Negru Vodă, Arnota, Drăgănești de la Ruși, Băltenii și Căsciorele de la Dunăre. Dacă la acestea mai adăugăm și lăcașul mânăstiresc din veacurile IX-X descoperit la Basarabi (Dobrogea) de sapa arheologilor, putem încheia osteneala noastră cu tâlcul: Această odrăslire nu este începutul vieții mânăstirești în Țara Românească, mijlocit de vecinii sud-dunăreni, ci încununarea unei lungi nevoințe de directă înpământenire a izvodului de mânăstire bizantino-athonită, - lucrare cu rădăcini înfipte adânc în trecutul veacului încă nelimpezit al Bisericii Române.”

Gestul curajos al Mitropolitului Tit Simedrea, dar și al redacției revistei, acela de a scoate măcar istoria Bisericii de sub cizma ideologiei comuniste, este cu atât mai puternic cu cât destinderea atmosferei politice nu se produsese încă decisiv.

...Peste doar câteva luni (17 noiembrie 1962), în închisoarea de la Aiud, avea să plece la Domnul, prin moarte martirică, unul dintre ucenicii cei mai vrednici ai mitropolitului, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor...