Viaţa, un cântec armonios, nu un zgomot asurzitor

Viaţa monahală nu este o cursă de sprint, ci una de anduranţă. Viaţa monahală nu este un marş „en fanfare”, ci un parcurs în care căderile sunt iminente, dar ridicările sunt obligatorii. Viaţa monahală presupune entuziasm, dar mai mult decât aceasta înseamnă discernământ. Interviul cu monahia Parascheva Călmăţuianu de la Mănăstirea Miclăuşeni, judeţul Iaşi, ne-o dovedeşte cu prisosinţă. Absolventă a Facultăţii de Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi fost cadru didactic la aceeaşi facultate, la disciplina Logică, maica Parascheva împleteşte Sophia antică cu cea creştină în mod exemplar, fericit.

Bernard de Clairvaux, vestitul călugăr și predicator francez medieval, avea o soră care era monahie și stareță a unei mănăstiri. De câte ori se întâmpla să se întâlnească cei doi frați, Clementine, așa o chema pe sora lui Bernard, era foarte bucuroasă și foarte zâmbitoare. Așa că într-o bună zi, Bernard de Clairvaux i-a spus: „Clementine, n-am nici un dubiu în privința ta. Te vei mântui sigur”. Clementine, zâmbind la el, l-a întrebat curioasă: „Ce te face să crezi lucrul ăsta?”. Iar Bernard de Clairvaux i-a răspuns foarte simplu: „Bucuria ta îmi inspiră acest gând. Să știi, niciodată iadul nu a creat bună dispo­ziție”. Acum urmează întrebarea: Într-o lume grăbită, într-o lume agitată, cum ne putem găsi bucuria de a trăi în fiecare zi? Sfinția voastră în ce vă găsiți bucuria?

Pentru mine bucuria vine din lucrurile simple, făptuite zi de zi. Eu nu o trăiesc ca pe un sentiment copleșitor și nici ca pe concept filosofic înalt, ci ca pe un lucru firesc, care poate și trebuie să facă parte din cotidian. Cred cu tărie că trebuie să căutăm prilejuri de a ne bucura, chiar dacă trăim într-o lume agitată. Să căutăm acea bucurie cuminte și profundă, ca o apă liniștită, nu o bucurie exaltată, care să ne copleșească precum un val spumegând.

Pentru mine bucuria vine chiar din sentimentul de zi cu zi al datoriei împlinite, din sentimentul că avem un rost în această lume. Dacă vreți, bucuria este un rezultat, o consecință a găsirii sensului vieții noastre. O viață trăită cu sens este o viață care ne aduce bucurie.

Bucuria vine și din cumințenie, dintr-o liniște sufletească, dintr-o lipsă a dorinței haotice după lucruri mai multe sau mai frumoase, după averi tot mai mari, după slujbe tot mai mărețe. Vom afla bucurie căutând mulțumirea sufletească, care devine izvor de bucurie. Căci, fără această mulțumire sufletească, lucrurile par anoste, averile - prea puține, iar slujbele - niciodată pe măsura noastră.

Deci bucuria este sens, înseamnă mulțumire sufletească și, în final, sentimentul că viața noastră este trăită cu rost, fie în rostul familiei, fie în cel al mănăstirii, dar mai cu seamă în rostul unei existențe aflate în relație cu Dumnezeu.

Bucuria este și trebuie să fie o misiune, un destin personal, care ne reprezintă și care se împlinește în și prin oamenii din viața noastră, prin activitatea noastră profesională, prin pasiunile și interesele noastre. Aș putea spune că bucuria înseamnă misiune și rost al înmul­țirii talanților reprezentați de abilitățile, caracterul și personalitatea noastră.

Aș vrea să închei parafrazând cuvintele Sfântului Arsenie Boca: Un om trist este un om cu luminile stinse. Bucurați-vă!

Mai toate manualele de psihologie ne învață un lucru destul de ciudat: să nu avem așteptări de la oameni, fiindcă ne vor dezamăgi. Putem trăi fără așteptări din partea oamenilor, fără să avem așteptări de la ei? Sfinția voastră puteți trăi fără să aveți așteptări bune din partea stareței dumneavoastră, din partea celorlalte monahii din obștea mănăstirii? E corect rațio­na­mentul ăsta? Să avem așteptări numai de la Dumnezeu și de la oameni nu? Putem trăi așa?

Într-adevăr, poți trăi fără așteptări pentru a evita să fii dez­amăgit, dar totodată dezamăgirile și durerile sunt cele care ne formează caracterul, căci știm foarte bine că vremurile grele creează oameni puternici. Modul în care reacționăm la dezamăgiri și alte tipuri de provocări este o experiență formativă, din care putem învăța atât cine suntem într-o anumită etapă a vieții noastre, cât și ce fel de om ne dorim să devenim.

Fără a glorifica în vreun fel experiența dezamăgirilor, depă­șirea acestui gen de adversitate reprezintă o etapă semnificativă a devenirii noastre, fiind astfel o parte importantă din viață.

Poate cândva am fost deza­măgiți de un prieten, un iubit sau vreun coleg, dar oare cum ar fi fost viața noastră dacă nu am fi cunoscut persoana respectivă? Poate ar fi fost o viață mai săracă sau mai tristă. Poate că, înainte de a ne dezamăgi, acel om a adus ceva bun în viața noastră, dar a reprezentat doar un capitol, care trebuia să se încheie într-un fel sau altul. Sau poate noi am fost un capitol din viața lui...

Nu regret că am cunoscut persoane față de care am avut, poate, așteptări prea mari. Eu cred, mai degrabă, că trebuie să ne formăm un echilibru între înțelegerea față de neputințele și slăbiciunile ome­nești ale celor din jurul nostru și ceea ce așteptăm noi de la ei.

Este foarte probabil ca, așa cum noi am fost dezamăgiți, la rândul nostru să fi dezamăgit și noi pe alții. Trăind însă în comunități umane, este important să găsim în noi înșine puterea și înțelep­ciunea de a ne accepta unii pe ceilalți și de a ne armoniza unii cu alții, așa cum pietricelele colțuroase devin, prin frecarea una de cealaltă, netede și rotunjite.

Dacă vrem să mergem mai în profunzime, să avem așteptări prea mari poate fi și o formă de mândrie. Este un aspect foarte delicat și cred că fiecare dintre noi trebuie să își găsească propriul răspuns, în acord cu personalitatea sa. Să ne punem nădejdea în Dumnezeu, dar să nu uităm că Dumnezeu lucrează prin oameni!

Lumea căzută, lumea lui Adam cel dintâi, are două ținte, două dorințe: aplecarea și căutarea plăcerii și a puterii. Deși în mănăstire dorința sau goana după plăcere și putere nu îmbracă formele grosiere din lume, totuși, aceste două patimi se manifestă mult mai rafinat. Cum luptă un monah, o monahie cu aceste două patimi?

Problema pe care ați ridicat-o ține foarte mult de felul în care abordăm viața monahală. Dacă ar fi să ne reîntoarcem la prima întrebare, unde am vorbit despre acel sens dătător de bucurie, cred că aici este vorba despre același lucru. Dacă nu ne-am găsit sensul în viață, este tentant să îl căutăm în lucruri precum plăcerea sau puterea. Mai bine zis să ne amăgim că astfel de lucruri ar putea reprezenta sau ar putea înlocui rostul nostru în această lume, în această viață.

Probabil că mulți monahi se confruntă la începutul vieții monahale cu gândul de a schimba mănăstirea, de a pleca într-o altă mănăstire unde, cred ei, vor găsi condiții mai propice pentru viață monahală. Cel mai adesea, un astfel de gând ascunde sub o haină frumoasă exact dorința ascunsă de a căuta plăcerea sau poate puterea.

Într-un exemplu la care mă gândesc acum, dacă fratele sau sora ta a rostit un cuvânt greșit la strană, decât să-i dai cu cotul și să îl corectezi cu voce tare, cred că e preferabil să taci cu blândețe. De multe ori rana pe care o producem prin purtarea noastră grosolană este mai profundă și mai de durată decât rezultatul pozitiv pe care l-ar aduce fapta noastră corectă. Unele greșeli pot fi trecute cu vederea, în timp ce altele au nevoie să fie corectate, și aceasta este o chestiune de discernământ. Sfinții Părinți spun că pacea este mai mare ca dreptatea, iar mie-mi place și altă vorbă, care spune: Să îți alegi bătăliile pe care le porți. Nu orice bătălie merită purtată și nu orice luptă merită începută.

Dacă monahul urmează pove­țele de a fi statornic în mănăstirea de metanie, după un număr de ani își dă seama că dorește să moară în mănăstirea în care a intrat și că niciodată nu s-ar putea acomoda cu traiul din altă mănăstire. De aceea este foarte important ca în ascultările mănăstirii, prin călăuzirea starețului, să îți găsești acel rost și acea mulțumire sufletească, ce vor lucra ca o pavăză împotriva dorințelor de putere sau de plăcere.