Vlădica Tit Simedrea și studenții creștini

Rolul înțelept și eficient al viitorului Mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea (1886-1971), în buna educație a mediilor studențești creștine interbelice, trebuie cercetat cu recunoștință - pentru unii tineri pare să fi fost determinant.

Continuăm astfel să cercetăm atmosfera în care s-au format membrii săi emblematici, pentru a înțelege mai bine fenomenul cultural-duhovnicesc Rugul Aprins al Maicii Domnului.

Păstor duhovnicesc al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR), Vlădica Tit era însoțit îndeaproape de conducerea asociației, unii, viitori membri ai Rugului Aprins: Sandu Tudor, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu. O întâlnire studențească petrecută la început de decembrie 1929 devine articol de pagina întâi a ziarului Cuvântul, condus de Nae Ionescu. Articolul este semnat de Paul Sterian (1904-1984) și se intitulează „Un eveniment în subsolul Universită­ții”. Iată câteva fragmente:

„Evenimentul despre care voim să vorbim este de natură crești­nească. Iar subsolul este cel al Facultății de Litere și Filosofie, unde, prin grija unui decan curajos și bogat în inițiative, s-a înființat o cantină cooperatistă studen­țească. Acolo este adăpostită și Asociația Creștină Studențească din Bucu­rești [filială a A.S.C.R.], care duminica aceasta și-a inaugurat activitatea noului an. E un eveniment, fiindcă vicarul patriarhal, P.S. Tit Simedrea, s-a pogorât în mijlocul studenților și, în câteva cuvinte sobre, care din ce în ce se înflăcărau, a vestit chemarea creștinismului către studențime:

«Creștinismul nu cere altceva, deocamdată, tinerilor intelectuali decât să se poarte față de problemele și tendințele sale, ca intelectuali. Căci menirea intelectualului este să cunoască. Și nu se cade ca aceștia să nu cunoască cel puțin ceea ce se ascunde sub numele de creștinism. Căci nu mai este tolerabil, pentru niște intelectuali, ca să vorbească sau să-și arate indiferentismul față de lucruri pe care nu le cunosc».

Cuvintele acestea conțin, în chipul cel mai limpede, menirea și programul asociației care și-a redeschis Duminică porțile.(...) Programul formulat de P.S. Tit nu este o simplă speranță. El este verificat prin această activitate a asociației care împlinește acum nouă ani de zile. Nu ne mai aflăm în fața unor aspirații, cum se aflau cei câțiva studenți care se adunaseră în 1920 pentru a înjgheba asociația, mânați de dorul unei spiritualități care abia se vestea plină de timiditate sufletelor noi. Asociația, trecută prin grele furtuni interioare și prin glacialul indiferentism exterior, se înfățișează studenților plină de rod. Dacă în 1920 ea nu avea decât curajul de a îmbia la o cercetare în vag, fără o orientare precisă, astăzi Asoci­ația creștină studențească din București obligă pe studenți, dacă nu să se angajeze cu totul în miș­care, cel puțin să fie ascultată în ceea ce ea are de spus. Să nu se teamă nimeni: ceea ce ea are de spus este de ordin spiritual, iar obligativitatea este sprijinită pe o autoritate a duhului.

Rodul frământărilor trudnice ale tinerilor cărora sufletul le-a fost înnoit prin activitatea asocia­ției a fost înfățișat în ședința de duminică de Mircea Vulcănescu. (...) Studiul prezentat de Mircea Vulcănescu, ascultat cu o atenție nesfârșită nu numai de studenții care umpleau subsolul, dar și de profesorii care au venit cu drag în mijlocul stu­dențimii, D-nii S. Mehedinți, I. Gh. Savin și Octav Onicescu,  înfățișea­ză această autoritate spirituală de care orice tânăr nu poate să nu țină seama de aci înainte, ori de câte ori vrea să cugete asupra orientării sale în concepția vieții. În cele spuse de tânărul Vulcănescu se cuprinde o analiză ascuțită și clarvăzătoare a culturii moderne. «Viața lăuntrică, experiența interioară intensă» a direcției gidiene este demascată drept o încercare care nu poate duce la ieșirea din sine, la depășire. «Valorile culturale sunt denunțate ca valori deși obiective, însă lipsite de un sens propriu». «Singura tendință de depășire care poate duce la dezlegarea concepției de viață este înțelesul adânc al Simbolului Maicii Domnului, prin care aspirațiile de întrupare a vieții duhovnicești în omenire își capătă înfăptuire»” (Cuvântul, 4 Decembrie 1929, p. 1).

Precizăm, M. Vulcănescu face trimitere la André Gide și la cultul experienței interioare și al „fervorii” din Les Nourritures terrestres (1897), un text foarte influent asupra tinerei generații interbelice...

Lectura celor de mai sus atrage atenția asupra preocupărilor spirituale vii ale tinerilor acelor ani. ASCR, opusă altor asociații studen­țești cu tendințe radicale, căuta aprofundarea vieții creștine, dialogul interconfesional, cultura înaltă - teme dragi și păstorului său, Tit Simedrea (a se vedea și Ziarul Lumina, 21 august 2024).

Aceasta explică și portretul pe care Sandu Tudor îl face aceluiași ierarh, publicat în ziarul Credința (30 noiembrie 1935), într-un articol intitulat „Vlădica Tit”:

„Părintele arhiereu Tit de Târgo­viște, vicarul Arhiepiscopiei Bucu­reștilor, care după numele mirenesc al neamului său Simedrea i se zice, este un suflet de cărturar cuviincios și cucernic, așa cum au mai fost odinioară pe la noi, și căruia nu-i place să se facă zvonuri în preajma sa. A stat totdeauna mai deoparte în umbră, fără să se amestece în vâltoarea lumească a politicei de rând.

Viața și lucrarea duhovnicească, ca și viața și lucrarea mierei de aur, a albinii în fagure, la un anume întunerec se face. Din pricina aceasta, părintele Tit Simedrea e cunoscut mai mult de studenți și de copii, ca adevăratul frate îndrumător al tineretului studios.

Totuși este prețuit și știut și de toți acei care iubesc tocmirile noastre cele vechi și pravoslavnice, fiindcă părintele Tit este un strângător cu râvnă al tuturor podoabelor de evlavie și carte bisericească rămasă din bătrâni.

Pentru destoinicia aceasta a lui, cu care știe să îndemne la adunarea comorilor noastre ortodoxe, din care e bine să scoatem cuvântul cel credincios al învățăturii sănătoase, el și-a făcut un nume bun, pentru care de mai multe ori a fost în primejdie să fie ales episcop. Necunoscând însă îndemânarea ițelor politicești, a avut norocul și-a scăpat de greutatea acestei fericite răspunderi.

Dacă însă vrei să-l cunoști cu adevărat pe părintele Tit, trebui să-l afli în cămara sa de lucru.

Așa cum o mânăstire ți se arată, în mai adevăratul și viul ei înțeles, noaptea la lumina stelelor, decât ziua la lumina soarelui, fiindcă ți se nălucește atunci aievea, într-o înfrățire mistică, ca aurul semnelor cerești, tot așa pe un călugăr e bine să-l vezi la lumina candelei între cărțile și icoanele lui.

Acolo, în împărăția lui cărturărească să-l cercetezi; fiindcă părintele Tit este primitor de oaspeți și cu voie bună.

Om plăcut la înfățișare, cu ochi de cărbune, care lucesc de o lucire vie, haiducească, domolită și umbrită de cinstea hirotoniei. Chipul lui negricios, de leu vlășcean, limpezit de lumina cumpănită a unei frumoase înserări lăuntrice, îți destăinuie mulțămirea și pacea celui ce trăiește doar pentru năzuința intelectuală și morală a lucrătoarei credințe a lui Hristos.

Și-ți va arăta atunci tot tezaurul lui adunat pe îndelete și bani grei, timp de ani întregi. Hrisoave, vechi manuscrise, cărți rare, icoane brâncovenești, un chivot de lemn minunat zugrăvit, și câte și mai câte fericiri ale ochilor și ale minții care caută adevărul întocmit cu bună cucernicie.

Și-ți va ceti, dintr-o bucoavnă uitată, cu scoarțe mâncate de carii, un mărgăritar, două de înțelepciune de pateric, ca să-ți aducă înnoirea Duhului în inima ta, ca să fiți și mai mulțămiți, tu și el. Fiindcă aceasta e adevărata bucurie a părintelui Tit.

Nu e locul și vremea să arăt, de întregul, tot ce este acest om ales, cuvântul lui sănătos, dar mai ales vrednicia muncii sale pentru scrisul și limba curată. Și mai ales nu o fac pentru că nu voiesc să-l supăr.

Și dacă azi îl dau în vileag, pentru prima oară, cu toate că-l cunosc de atâta amar de vreme, o fac numai pentru a adăuga un cuvânt curat, vrednic de crezare, aceasta pentru că mi s-a spus că a venit cu adevărat cuvenitul timp să fie îngreuiat și încercat cu cinstea de vlădică.”