Vovidenia azi, Vovidenia de odinioară

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 21 Noiembrie 2018

Îmi amintesc că în anii cei nevinovaţi ai prunciei, prezent adeseori în biserica din sat la hramul Vovideniei şi privind frumoasa icoană praznicală din catapeteasmă, care o înfăţişa pe Fecioara Maria intrând în Templu, mă bucuram la gândul că şi Maica Domnului, în copilărie, a mers la biserică.

La ceas de sărbătoare revăd cu ochii minţii toamnele târzii ale copilăriei mele, când vârtejuri de vânt aduceau ploi neistovite ce îndestulau brazdele lacomului pământ al arăturilor. Uneori spectacolul bacovian se întindea pe mai multe zile, încât apa năzuia chiar spre curţile gospodarilor ori uliţele satului. În alţi ani, la sfârşitul melancolicului anotimp, în dimineţi friguroase şi aspre, brume reci se întindeau ca o spumă de argint ce acoperea plaiurile golaşe, iar vântul adesea ofta şi se tânguia, prevestind nemilostivele viscole ce aveau să vină. Pitite pe sub un gard sau în ungherele unei grădiniţe de flori, crizantemele sau dumitriţele, cum le numesc bătrânii, rezistau eroic asalturilor nemiloase ale înaintemergătorilor iernii. Dintre cele mai frumoase, mama culegea câte un generos mănunchi, ca să le ducă de Vovidenie la biserica din sat, care purta hramul Intrării în biserică a Maicii Domnului. Ţinând-o pe mama de mână, mergeam şi eu la praznic. O vedeam aşezând buchetul zgribulit la icoana ce înfăţişa o fetiţă însoţită de un impresionant alai: deşi foarte mică, urca nişte trepte înalte, către o biserică, iar la capătul lor o aştepta un bătrân nins de vreme. M-am închinat, la rândul meu, am sărutat icoana, dar am rămas nelămurit. Nu ştiam cine era şi nu înţelegeam de ce părinţii ei o lăsaseră singură. Ca orice ţânc nedumirit, am întrebat-o pe buna mea însoţitoare: „Mamă, cine-i copilaşul?”. Ocupată să împlinească obişnuitele rânduieli, mi-a şoptit: „Prunca Maria, Maica lui Iisus, când era copil ca tine. A plecat de la părinţii ei ca să se întâlnească cu Dumnezeu”. Încercând să îngân o nouă întrebare, mama mi-a făcut un semn discret să tac, fiindcă se supără copila din icoană. „Grăim acasă!”, a spus hotărâtor.

Aşa s-a petrecut prima mea întâlnire cu sărbătoarea Vovideniei, învăluită în oarece taină. Îmi amintesc că în anii cei nevinovaţi ai prunciei, prezent adeseori în biserica din sat, privind frumoasa icoană praznicală din catapeteasmă, mă bucuram la gândul că şi Maica Domnului, în copilărie, a mers la biserică.

Peste ani, ajutat de învăţăturile Sfinţilor Părinţi, aveam să înţeleg mai multe legate de sărbătoarea Vovideniei, căci nu-i uşor de priceput cum o copilă de doar trei ani a părăsit casa tatălui ei, schimbând-o cu cea a Tatălui Ceresc. Preabuna sa mamă ar fi educat-o mai bine ca nimeni altcineva, căci a dorit-o nespus, a purtat-o în pântece, a alăptat-o, i-a vegheat somnul şi fiecare suflare. Prezenţa micuţei în Templu ascundea, în realitate, o altă menire, nespus de înaltă, înţeleasă duhovniceşte de bătrânii ei părinţi, prin inspiraţie divină. Altfel nu putem pătrunde cu mintea adânca taină: de ce şi-au încredinţat odorul unor străini? Care dintre mame s-ar hazarda să-şi lase odrasla preaiubită, la doar trei anişori, într-un loc străin? Duhul Sfânt a lămurit-o pe ea, dar şi pe noi: Fecioara Maria trebuia adusă ca să stea în Casa Domnului, deoarece atât Templul din Vechiul Testament, cât şi Maica Domnului înfăţişează taina întrupării Mântuitorului Hristos. Templul din Ierusalim reprezenta imaginea zidită a venirii Izbăvitorului în lumea pământeană, fapt învederat de cuvintele Domnului, rostite înainte de moartea Sa pe Cruce: „Dărâmaţi acest templu şi eu în trei zile îl voi rezidi”, prin care nu se referea la templu ca zidire, ci la trupul Său.

Aşadar, relaţia tainică dintre templu, ca spaţiu al şederii lui Dumnezeu pe pământ, şi trupul lui Hristos luat din umanitate este mijlocită de Maica Domnului. De aceea, la Crăciun, nu vom vorbi de întruparea Mântuitorului fără a aminti întâi de templul Vechiului Legământ ca de o prefigurare a înomenirii lui Hristos. De ce Fecioara Maria a trebuit să intre în Templu? Se cerea ca ea să fie iniţiată în taina Sfintei Sfintelor, deoarece, nu peste mult timp, ea însăşi va deveni „biserică vie” a prezenţei lui Dumnezeu în lume. Din ea Hristos, Cel veşnic de zile, a împrumutat trup omenesc. Aceasta este cea mai evidentă legătură dintre Templu şi Naşterea lui Hristos, pe care o vom prăznui la sfârşitul postului.

Cu toţii aşteptăm Crăciunul cu emoţie, cu nerăbdare, cu bucurie. Din păcate, sărbătoarea tinde să se transforme într-o „jubilare” a consumismului, a plăcerii, într-o celebrare dezbrăcată de sacru. Tocmai de aceea praznicul Vovideniei ne atrage atenţia că nu ne vom putea bucura cu adevărat, că nu vom simţi prezenţa Sfântului Prunc Dumnezeiesc în peştera sufletelor noastre dacă nu ne vom pregăti stăruitor pentru minunata şi emoţionanta întâlnire prin post, rugăciune şi fapte bune.

Prin urmare, Fecioara Maria a învăţat în Templu să devină ea însăşi locaş sfinţit. Nu va izbuti nimeni să trăiască profund un eveniment dacă nu-l întâmpină cum se cuvine. Fecioara Maria se pregăteşte în Templu tocmai în vederea acestui unic eveniment din istoria umanităţii: întâlnirea cu Mântuitorul Hristos. Ea iese din obişnuitul cotidian, oferindu-şi, cu toată disponibilitatea, fiinţa plenară pentru a-L naşte pe Cel mai presus de fiinţă. Nu există nici o mărturie că ducerea la Templu a firavei fecioare s-a făcut chiar în ziua de 21 noiembrie, la şapte zile, deci de la începerea Postului Crăciunului. Se pare că Sfinţii Părinţi au ales această dată ca să ne înveţe un lucru foarte important: pregătirea sufletelor noastre spre a deveni peşteră sfinţită, în care să Se nască duhovniceşte Hristos, Pruncul Dumnezeiesc.

Aşadar, să o însoţim duhovniceşte pe prunca Maria, care păşeşte sfios spre Sfânta Sfintelor, iar noi, cu inimă smerită, să călătorim către Betleemul cel tainic al sufletelor noastre, unde-L vom întâlni pe Dumnezeu copilul.